Riscograma
Lucian Davidescu

3 argumente pro şi 3 argumente contra impozitului pe terenul nelucrat



Are statul dreptul să exproprieze prin taxe?

„Ar trebui să punem o taxă şi pe autoturismele nefolosite” este excelentul argument per-a-contrario al lui Bogdan Glăvan contra taxei propuse, de 400 de lei pe hectar. „Dacă forţăm proprietarii să vândă, străinii ne vor cumpăra terenurile ieftin”, spune Dan Şelaru. E începutul unei dezbateri care deschide multe bube ale României de azi.

Alte argumente:

PRO. În practică, statul are dreptul să impună taxe dar oferă şi subvenţii – o parte prin bunăvoinţa redistributivă a UE. O cale elegantă de ocolire a dilemelor etice ar fi să stabilească taxa pe hectar la acelaşi nivel cu subvenţia pe hectar. Asta ar echivala cu o taxă pe terenurile nelucrat fără să fie în mod efectiv una. Sigur, e mai puţin important dacă reuşim sau nu să ne formalizăm cu litera legii când rezultatul este acelaşi, aşa că discuţia despre oportunitate trebuie să continue.

CONTRA. Reîmproprietărirea s-a făcut în mod absolut defect. În prima fază, s-au restituit maximum cinci hectare – redecupate într-un mod absolut nepractic – de genul 10×5000 de metri. Aproape 10 ani mai târziu, s-a restituit diferenţa de până la cel mult 50 de hectare (de regulă încă 5-10) pe alte amplasamente. Ce li s-a confirmat părinţilor obişnuiţi cu munca şi cu spiritul antreprenorial, a fost restituit copiilor, obişnuiţi de comunism să aşteepte elevii şi armata la strânsul recoltei. Iar capitalul care s-ar fi acumulat în mod natural în 40 de ani de progres tehnologic – tractoare, irigaţii – a fost confiscat de şmecherii locali sau dus la fier vechi pentru că asta era cea mai bună utilitate economică imediată. Practic, a fost confiscată o proprietate utilă şi restituit ceva complet inutil. Oamenii n-au primit nici până acum justa compensaţie pentru confiscarea de acum 65 de ani, dar încă nu-i prea târziu. Moral ar fi ca – simultan cu impozitul – statul să ofere o compensaţie bănească substanţială, calculată în funcţie de trauma produsă şi nu de preţul pieţei pentru proprietarii dispuşi să renunţe la cele cinci hectare în scopul comasării. Preţul mediu european, de 5-10000 de euro, ar fi o bază de calcul bună!

PRO. În logica juridică, proprietatea este compusă din mai multe elemente: posesie, dispoziţie, uzufruct etc. Un element nu este însă menţionat, pentru că este constant în aproape toate cazurile: suveranitatea. Adică dreptul de a aplica legea pe un teritoriu definit, chiar dacă fiecare componentă în parte este în proprietatea privată a cuiva. Suveranitatea nu face aproape niciodată obiectul schimbului comercial. Dacă statul A cumpără un hectar în statul B, primul va fi titularul privat al dreptului de proprietate, dar al doilea îşi va păstra suveranitatea.

De cele mai multe ori, suveranitatea a fost câştigată cu sânge – după care proprietatăţile au fost împărţite în baza unui contract social. Istoric, pe teritoriul României aceste reîmpărţiri au reînceput în perioada feudală, după tulburările migratorilor.
În momentul respectiv, contractul social implicit era că noii proprietari vor lucra pământul pentru a se îndestula pe ei ŞI pentru a returna suveranului/despotului/poporului (după caz) costul de sânge. Acum, se poate considera că este încălcat contractul social istoric, chiar dacă strict economic proprietarii iau decizia corectă.

CONTRA. Nici statul nici societatea nu şi-au respectat partea de învoială aproape deloc. În schimbul taxelor plătite şi în numele suveranităţii de jurisdicţie, statul se angajează să protejeze proprietatea. Se întâmplă asta? Nici vorbă! Una dintre marile probleme ale agriculturii româneşti o reprezintă furturile de anvergura unor calamităţi. Poliţia rurlaă se dovedeşte coruptă sau incompetentă în majoritatea acestor cazuri şi – ce-i mai rău – chiar societatea îi condamnă pe judecătorii care dau pedepse exemplare în rarele cazuri în care ajunge în faţa instanţei „un amărât care a furat două gâşte”.Tot moral ar fi ca statul să îşi facă mai întâi partea lui de treabă şi abia apoi să se gândească la pasul următor.

PRO. Dreptul de proprietate îşi arată virtuţile în rândul oamenilor liberi şi adaptaţi pentru viaţă. După spălarea pe creier comunistă, mecanismele nu mai funcţionează la fel de bine. Uneori, oamenii trebuie să îşi aducă aminte că există costuri de oportunitate. S-ar putea ca unii să se ambiţioneze, să se gândească mai bine şi să ajungă la concluzia că în realitate este rentabil să muncescă pământul şi să plătească impozitul – pentru că oricum le rămân o groază de bani.

CONTRA. Pentru mulţi, terenul respectiv este o poliţă de asigurare că nu vor muri de foame în caz că lumea va lua o direcţie urâtă. S-ar putea să fie mai înţelepţi decât statul, caz în care statul neghiob nu face decât să se răzbune. Prudenţa este iarăşi pedepsită!

Ultimul lucru pe care îl doresc este să sugerez este acela că adevărul ar fi „undeva la mijloc” – un clişeu tembel. Adevărul poate fi la fel de bine la mijloc sau în oricare extremă, de cele mai multe ori afli asta abia la sfârşit. Nici nu cred că foloseşte la ceva falsa neutralitate acolo unde este nevoie de o decizie. Personal, susţin varianta impozitării terenurilor agricole cu echivalentul subvenţiei (în felul ăsta scăpăm – de facto – şi de subvenţii).

Pe lângă „băţ”, este nevoie şi de un „morcov”. Cred că ar trebui scutiţi de impozit cei care semnează o promisiune fermă de vânzare în favoarea oricui le-ar oferi o sumă substanţială (5.000 de euro sau mai mult). În felul acesta, când un investitor ar vrea să facă o comasare – nu se va lovi de refuzuri „strategice” stupide, care compromit orice tentativă de acest gen.