protectie-sociala-cheltuieli-pib

Lucian Davidescu

Ori suntem paraziţi, ori nu mai suntem!

România cheltuie o şeptime din PIB cu protecţia socială. Media UE este de un sfert.


Dacă ar fi vorba doar de politică, lucrurile ar fi simple. De la un capăt, unii vor încerca mereu să umfle importanţa deciziei colective asupra celei individuale (pe scurt, statul). La celălalt capăt, alţii vor încerca s-o dezumfle. Vestea bună (sau proastă?) este că legile fizicii ţin cu cei din urmă. Vestea şi mai bună (sau şi mai proastă??) este că pe cifre statul asistenţial nu prea există în România. Aşa că primii au tot dreptul să se întrebe cine-i himera cu care te baţi. Până aici, toate bune.

Ce te faci însă când aceiaşi care găuresc balonul se dau de ceasul morţii să-l umfle la loc. E clar că nu mai vorbim despre politică ci despre artă suprarealistă.

Altfel spus, dacă în România îţi propui să tai din ajutoarele sociale, foarte bine: deşi nu sunt mari (1, vezi mai jos), prea multe sunt date aiurea (2). Numai că, în contrapartidă, ar trebui ca impozitele să fie reduse. Ce să vezi: CAS s-a mărit cu 3 puncte încă din februarie 2009 (cu toate că impozitarea muncii era deja enormă), TVA a crescut cu 5 puncte în iulie 2010 iar accizele au crescut tot timpul. Ceva nu puşcă.

1. Ajutoarele sociale nu sunt şi n-au fost niciodată mari. Ca procent din PIB, ele sunt printre cele mai mici din Europa şi la jumătate faţă de ţări considerate “state sociale”. Trecând peste discuţia inutilă dacă este ăsta este un lucru bun sau rău, o concluzie ar trebui să fie clară: nu “statul asistenţial” este problema bugetului ci…

2. Modul pervers în care au fost gândite ajutoarele sociale.


Venitul minim garantat s-a transformat rapid într-un instrument de mită electorală al primarilor de la ţară. A creeat o pătură “privilegiată” de pierde-vară. Mai cinstită era o strachină de ciorbă pe zi.

Subvenţia pentru căldură vine pentru a masca jaful şi incompetenţa din radeturi. Dacă ar fi fost lăsate să dea faliment aşa cum meritau şi privatizate ulterior, preţul “la liber” ar fi fost mai mic decât cel subvenţionat de acum. Exemplul din Ploieşti, singurul oraş mare unde s-a privatizat termoficarea, este edificator: Cea mai scumpă gigacalorie din ţară a devenit cea mai ieftină.

“Cornul şi laptele”, ca orice decizie aplicată discreţionar, reuşeşte doar să demonstreze de ce într-o societate polarizată media nu spune mai nimic. În şcolile modeste, măsura este excelentă – mulţi copii vin la şcoală pentru masă şi nici nu mai rabdă de foame. În şcolile înstărite, e doar un motiv de risipă şi batjocură. Făcând media, rezultă ceea ce contează cu adevărat: Contracte substanţale şi sigure pentru sponsorii de partid.

Subvenţiile pentru CFR nu fac decât să amâne un sfârşit inevitabil, iar costurile per pasager escaladează la niveluri caraghioase, pentru servicii ridicole. În primul rând, sunt pierderile de sute de milioane de euro annual pe care statul le acoperă annual. Apoi, faptul că deşi numărul pasagerilor pe calea ferată a scăzut la o cincime în 20 de ani, numărul celor care primesc reduceri sau gratuităţi a tot crescut.

Pensiile “pe caz de boală” sunt o breşă a sistemului rămasă din vremurile când pensia anticipată ţinea loc de ajutor de şomaj. Politicienii au inventat practica, pentru a cumpăra voturi pe termen scurt. Acum, plătim cu toţii pagubele. Chiar dacă peste toate acestea adăugăm alocaţii, burse, indemnizaţii şi pensii sociale, totalul abia dacă atinge 6,8% din PIB, unul dintre cele mai mici niveluri din Europa.

Pensiile plătite pe baza contribuţiei sunt, la rândul lor, relativ mici: 7,5% în 2008 şi puţin peste 8% acum. Asta se întâmplă în condiţiile în care numărul de pensionari este foarte mare şi mai puţin de jumătate dintre ei au stagiu complet de contribuţie. Deocamdată, România nu are problema demografică a ţărilor din vest însă aici chiar pare că încearcă din răsputeri să recupereze decalajele.

Evident, marota statului asistenţial este o pistă falsă. România cheltuie puţin pe asistenţă socială aşa cum cheltuie puţin pe educaţie şi sănătate. Banii în plus primiţi de pensionari în 2007 şi 2008 vor fi oricum şterşi de inflaţie, aşa cum au venit, în doi trei ani. În realitate, banii adevăraţi – indexaţi cu inflaţia, creşterea economică şi dobânda penalizatoare de la bancă – se duc pe SĂLI DE SPORT!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *