Riscograma

Votează aici dacă eşti de acord să vinzi Hidroelectrica!

Ce să privatizeze şi ce să păstreze statul? Răspunsul raţional este simplu: să privatizeze pierderile şi să păstreze rentele – exact invers decât până acum.

 

Întotdeauna se ajunge aici. Privatizările vor fi miza următorului aranjament cu Fondul Monetar Internaţional. „Dar vaaai, cum să-şi lase statul din mână pârghiile strategice? N-aţi văzut ce s-a întâmplat cu Petrom?” Ba da! Ce s-a întâmplat cu Petrom s-a întâmplat târziu şi prost.

Companiile de stat sunt de fapt piramide bine stratificate, în care tot ce contează este fundaţia şubrezită.

Nivelul 0. Sub piramidă sunt elementele care ţin de dreptul natural la supravieţuire – aerul de respirat sau apa de băut. Ele nu pot fi supuse reglementării, cel puţin nu atât timp cât ele există din abundenţă. Nivelul 0 nu prea contează în poveste, însă nici nu putea fi omis.

Nivelul 1. La baza piramidei, există bunurile economice care se află în proprietate publică în mod legitim: aerul (mai exact dreptul de-a-l polua), spaţiul aerian, spectrul de radiofrecvenţă, resursele subsolului, apele interioare etc. Pentru ele, managerul proprietăţii publice este îndreptăţit să ceară cel mai mare preţ pe care îl poate obţine. Ei bine, exact asta nu se întâmplă – preţul de transfer al resursei către nivelul superior este infim – şi de aici s-au tras toate problemele în privatizarea Petrom.

Nivelul 2. Pe etajul următor al piramidei găsim întreagi afaceri colaterale construite în jurul resursei: rafinării, termocentrale, hidrocentrale etc. Ele îşi caută în pământ legitimitatea, dar se bat pe pieţe care în realitate funcţionează bine doar libere.

Nivelul 3. Aici găsim justificările care încearcă să închidă bucla. Necesitatea unui distribuitor de benzină de stat este să ţină preţurile jos (în realitate, abia anul trecut s-a încheiat un deceniu de plată al „centului pe litru”, pe care toţi românii l-au plătit în contul benzinei ieftine din anii ’90). Necesitatea unui „campion” energetic este explicată în acelaşi fel, deşi preţurile pentru populaţie sunt substanţial mai mari decât pentru favoriţii statului.

Nivelul 4. Vârful piramidei, de unde faraonii încă în viaţă dirijează un mix teribil al tuturor ingredientelor pomenite. Îţi vor explica de ce „nu ne vindem ţara” dar şi de ce e firesc ca băieţii deştepţi să capete curent ieftin, de ce o industrie este „strategică” dar şi cum al zecelea program de restructurare este bun şi profitabil deşi cele nouă dinainte au fost catastrofale şi au înghiţit miliarde.

Când au avut oamenii ăştia vreo strategie – alta decât să-şi umfle buzunarele? „Strategic” nu este o vorbă goală, aşa cum ar putea părea, ci un termen care capătă un nou înţeles şi o viaţă proprie. Un director plasat „strategic” poate aduce înapoi milioane partidului şi prietenilor de partid, chiar dacă uneori preţul este irosirea a sute de milioane.

O astfel de „strategie” a existat şi la Petrom. Compania a fost căpuşată masiv iar pierderile au fost ascunse în pământ prin intermediul unei redevenţe minuscule. Un manager responsabil ar fi defalcat costurile în mod clar, din timp. Însă directoraşii „strategici” credeau că aşa-i firesc să calculezi preţul după formula cost + o marjă procentuală fixă, cum învăţaseră la cursurile de economie politică. Dacă erau la fel de proşti ca „strategicii” noştri, arabii erau şi acum săraci lipiţi pământului.

Sigur că a fost vorba şi de corupţie cât încape, însă i-a ajutat enorm educaţia economică precară a publicului, la fel de sedat de ideea falsă a resurselor ieftine de la stat. Au învăţat ceva? Absolut nimic! Acum încearcă aceeaşi schemă prin înfiinţarea „campionilor” energetici. Noi am învăţat ceva?

În realitate, resursele trebuie vândute cât mai scump posibil, din mai multe motive.
Primul este acela că se termină şi că e bine să se termine cât mai târziu.
Al doilea este că statul oricum colectează banii de care are nevoie şi că e mai bine s-o facă valorificându-şi proprietatea legitimă decât prin impozite mari pe venituri sau vânzări.
Al treilea este că resursele ieftine sunt căutate şi de străini, astfel că falsa subvenţie se duce în buzunarele altora.

De aici trebuie să plece abordarea faţă de privatizări. Paradigma resurse ieftine – producţie scumpă ar trebui să se inverseze cu totul: resurse scumpe – producţie ieftină. Banii mulţi pentru resurse îi poate încasa bine-mersi statul. De producţia cât mai ieftină se ocupă piaţa liberă.

Să pornim de la exemplul cel mai dificil de acceptat ca variantă de privatizare – Hidroelectrica. Principala resursă a unei hidrocentrale este apa, în timp ce costul de producţie este minor iar costul de capital este de mult amortizat. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă statul – chiar acum – este să mărească redevenţa pentru metrul cub de apă până la nivelul la care un MW/h să coste cât orice alt MW/h cumpărat de pe piaţa liberă. După care se poate vorbi despre eficienţă şi despre cum poate fi hidrocentrala mai profitabilă – la stat, cu management privat sau în proprietate privată. În oricare dintre variante, statul încasează o redevenţă substanţială. Dacă hidrocentrala este privată, avantajul statului e că în caz de neplată o poate executa silit şi vinde din nou, la nesfârşit.

Deocamdată, statul nu se poate executa pe sine iar profiturile adevărate le fac „băieţii deştepţi” şi Alro. Contribuabilii pierd cel puţin jumătate de miliard de euro pe an.

La gaze, redevenţa ar trebui stabilită procentual de ordinul a minim 80-90% din preţul de pe piaţa internaţională. Iar exploatările – date cui oferă mai mult. Mai putem vorbi de gaz ieftin? Cu siguranţă nu! Gaz cu adevărat ieftin cumpără doar Ioan Niculae, proprietar de combinate chimice şi proaspăt miliardar. De la cine cumpără Ioan Niculae gaz ieftin? Aţi ghicit! De la mine şi de la voi.

În cazul complezelor termoenergetice, situaţia este şi mai simplă. Dacă le-ar privatiza, statul ar scăpa de cheltuieli de ordinul sutelor de milioane de euro pe an. Evident, nu mai poate fi vorba de redevenţe enorme în cazul cărbunelui, pentru că se lucrează cu marje operaţionale mult mai mici. Aici, redevenţele pot fi stabilite chiar la un nivel simbolic pentru a permite astfel supravieţuirea Văii Jiului.

CFR-urile sunt şi ele „strategice”. Toacă – cu tot cu subvenţii – jumătate de miliard de euro în fiecare an pentru a pierde câte 10% din clienţi. Aici nu se mai poate vorbi de venituri, la cum merg lucrurile, în câţiva ani vor dispărea şinele cu totul. Singura şansă de supravieţuire a infrastructurii este transformarea ei în societate mutuală deţinută de operatori de transport privaţi – cam după modelul Bursei de Valori. Ei ar fi singurii suficient de motivaţi pentru a ţine calea ferată în stare de funcţionare şi la dispoziţia „strategică” a statului, „în caz de ceva”.

CEC este ultima nostalgie cum că statul „trebuie să aibă pârghii”. În realitate, pârghia statului a scăzut în 20 de ani de la 100% la 5% – de bună ce a fost probabil. „Strategici” acolo sunt doar securiştii care n-au încăput pe statele de plată oficiale şi care se simt mai confortabil în posturi decât cei rămaşi prin băncile privatizate.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou