Riscograma

Încă un val al crizei ar mătura România de pe hartă

Iar politicienii care pretind altceva sunt iresponsabili.

“Această criză nu ne va atinge” era refrenul cântat de absolut toate partidele la sfârşitul lui 2008. Ce-a urmat, se ştie. Corecţie severă a fluxurilor de capital şi a cursului de schimb, un an şi jumătate de ambiguuitate bugetară şi teroare fiscală – mărirea CAS, limitarea deductibilităţilor, impozit forfetar etc – apoi austeritate severă, atât pe seamna bugetarilor prin tăieri de salarii cât şi a sectorului privat, prin măriri de taxe.

Anul acesta, România va avea un deficit bugetar aproape la fel de mare ca în 2008, o taxare a muncii mai ridicată, spaţiu fiscal mai mic pentru că nu prea mai are ce taxe să crească şi o economie privată sufocată de taxe şi controale. Aparatul birocratic al statului nu a scăzut decât cu cei ieşiţi la pensie, în timp ce funcţionarii rămaşi aşteaptă doar să-şi primească tăierea de salariu înapoi – dacă nu şi-au primit-o deja.

Deci cum este pregătită România pentriu un nou val al crizei?

Cu indulgenţă, România este pregătită abia acum pentru criza care a lovit-o la sfârşitul lui 2008. Mai ales că nimeni nu ştie exact unde şi cum va lovi un eventual val nou. Tot ce se poate estima este că ar putea fi mult mai violent decât primul. Un eventual faliment suveran în Europa sau un eşec al Congresului SUA de-a ridica plafonul de îndatorare ar avea ramificaţii pe lângă care banca Lehman Brothers este de-a dreptul irelevantă.

Ce ar fi trebuit să facă România pentru a fi pregătită?

În primul rând, să reducă fiscalitatea, nu să o mărească. Mai ales taxarea muncii. Aşa a făcut chiar la începutul lui 2009 Polonia, ţara care a reuşit să nu intre deloc în recesiune. Tot pe fiscalitate redusă se bazează ţări asemănătoare ca structură economică – Turcia, Ucraina, Rusia, Brazilia etc – acum când reuşesc să atingă ritmuri susţinute de creştere economică.

În al doilea rând, să pună în ordine cheltuielile şi priorităţile bugetare: Să scape cu orice preţ de pierderile din companiile de stat, chiar şi cu tot cu companii dacă altfel nu se putea. Să evalueze necesitatea şi oportunitatea fiecărui post bugetar în parte şi să decidă care sunt esenţiale şi la care se poate renunţa la nevoie. Nici până astăzi nu există o bază de date cu toţi angajaţii statului şi ce hram poartă ei, nici până astăzi nu se aplică legea salarizării unitare, care la cheltuieli constante ar ridica salariile medicilior dar ar tăia din ale nomenclaturii de partid şi de stat.

În al treilea rând, să facă infrastructura promisă de altfel ca măsură anti-criză încă de la începutul lui 2009. Cu bani din privatizări, de la bănci sau de la investitori privaţi – nu contează, trebuia să o facă. Nu s-a întâmplat, iar România a ajuns la trista situaţie în care chiar şi puţinele contracte încheiate nu sunt în lucru ci în curs de “reziliere”, “renegociere” sau “reatribuire”. În anii de boom economic, când investitorii veneau totuşi în România, îşi făceau calculele că într-un interval rezonabil, de 5-10, ani vor avea parte şi de autostrăzi. Acum, în orice analiză scenariul de bază este “niciodată”.

Și totuşi, ce se întâmplă dacă vine criza cea mare?

Statul, aşa cum îl ştim acum, va dispărea aproape cu totul. Puţina economie viabilă fie va sucomba sub taxe fie va migra, fizic sau juridic, în locuri mai prietenoase. Aceleaşi opţiuni rămân şi pentru casta politico-birocratică: fie va zbura în ţări mai calde cu toată agoniseala de până acum, fie va muşca ţărâna în zăngănit de furci.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou