Riscograma

Guvernul tehnocrat te face să-ți pară rău după politicieni

Guvernul tehnocrat e la fel de năuc ca guvernul politic dar cu dezavantajul că au opțiunea să mai facă și altceva după ce își termină mandatele. Iată două doamne ministru-tehnocrat care „prind avioane cu mâna”.

Anca Dragu

„Gabi, astia prind avioane cu mana! Mi am pierdut rabdarea cu toti ‘specialistii’ astia.”

Replica este din primăvara anului trecut și îi aparține actualului ministru al Finanțelor, care se referă la intenția guvernului Ponta de-a reduce CAS. Conținutul și tonul fac parte din repertoriul unor economiști de altfel bine intenționați care sunt sincer convinși că economia este un fel de știință exactă, în care relația cauză-efect este liniară și predictibilă. Presupusă știință despre care ei mai cred un lucru: că o stăpânesc.

Ce spune „știința”? Că impozitele sunt un joc cu sumă nulă, că raportul cerere/ofertă este perfect elastic, că fiecare fenomen poate fi judecat izolat de toate celelalte și alte asemenea idei simpluțe, infirmate de realitate cam într-un caz din două, adică suficient cât să le facă arbitrare: un fel de alchimie.

Povestea cu CAS a fost deja infirmată de realitate: în ciuda unor predicții catastrofale – de ratare a țintelor de deficit, a angajamentelor fiscale și a destinului economic al țărișoarei, scăderea de taxă s-a plătit singură în proporție de mai mult de jumătate, economia a crescut peste așteptări iar bugetul a trecut pe excedent.

Excedentul, la rândul, lui merită o paranteză. El este pus pe seama nerespectării programului de „investiții”. Acum, din două una:

A. Fie economia a reușit să crească peste așteptări chiar și în lipsa investițiilor statului, despre care se presupunea că o stimulează. Caz în care, investițiile se dovedesc inutile chiar și indirect (că direct se cam știa deja).

B. Fie economia a reușit să crească peste așteptări tocmai pentru că statul s-a abținut să investească! În acest caz, investițiile sunt de-a dreptul nocive și foarte bine că nu s-u făcut!

Este doar o altă teorie pseudo-științifică tulbure care pică testul realității. Ce-i drept, sunt destui care spun, tot dogmatic dar poate mai aproape de realitate, că este preferabil să investească cei care au produs banii și își asumă riscurile aferente, nu politicienii.

Până aici însă, d-na ministru Dragu este consecventă cu doctrina tehnocrată a FMI, ceea ce încă nu-i de acuzat. Însă în momentul în care este anulată intenția anunțată de majorare a salariului minim, lucrurile devin mult mai mocirloase.

Din nou, explicația „științifică” o știm: fiecare leu în plus la salariul minim înseamnă oameni concediați, pentru că de fapt nu meritau atâția bani. Investitorii fug în Brazilia, Rusia, India și China, pentru că acolo oamenii fac lucruri interesante pe „doi lei”. Hm, deja tehnocrația asta începe să devină doctrină.

1. Asta e o nouă țintă de competitivitate a României? Parcă ținta era să ajungem din urmă UE, nu pe unii despre care presupunem că sunt mai săraci ca noi. Comparația este insultătoare și pentru cei cărora li se adresează dar și pentru cine a emis-o!

2. Presupunem (!) că sunt mai săraci ca noi. Reality check: Toate țările menționate au salarii minime, care nu sunt cu mult mai mici decât în România și care în unele zone industrializate îl depășesc. Pe „piață”, un muncitor calificat din China, Rusia sau Brazilia oricum costă mai mult decât un român. O adevărată provocare pentru un tehnocrat ar fi să explice cum este posibil ca Turcia, o țară cu PIB/cap similar cu al României, să aibă un salariu minim de 400 de euro deci aproape dublu, să continue să atragă investitori și să raporteze o creștere economică superioară și pe termen scurt și pe termen lung.

3. O regulă mult mai simplă atunci când știința nu le poate explica pe toate este următoarea: dacă ceva nu-i stricat, nu-l repara. Poate că nu vom știi niciodată dacă competența economică, disperarea sau pura întâmplare au dus la performanțele guvernului Ponta. Ceea ce știm este că salariul minim a tot crescut, taxarea a scăzut, bugetul s-a echilibrat iar economia crește. Poate că spirala asta se va opri cândva, dar nimeni nu știe sigur când și cum. Poate că mai sunt totuși 2-3-5 ani de creștere în față. De ce să o oprești și, în caz de eșec, să suporți consecințele? „Știința” nici măcar nu va fi în stare să stabilească cu certitudine dacă ai fost de vină sau nu.

4. Tot așa cum tehnocrații pot fi antidotul la politicienii care o iau pe arătură, și reciproca este valabilă. Într-o astfel de situație, Parlamentul are oportunitatea nesperată să mărească salariul minim prin lege și astfel să-și ia țara-înapoi… înapoi. Din punctul ăsta de vedere, lipsa completă a abilității politice poate fi fatală pentru tehnocrat.

Sigur, există un fundament logic în critica salariului minim. Evident că el nu poate fi crescut la nesfârșit sperând ca asta să aducă bunăstare. Însă politicile publice țin în principal de calibrare, că dacă era vorba doar de principii eram cu toții bine-guvernați și prosperi. Din nou, înapoi în realitate, România are nu doar aproape cel mai mic salariu din Europa în termeni absoluți ci și raportat la PIB sau chiar la salariul mediu. Iar situația este confirmată de piață: „minimum pe economie” este sub minimum real aplicabil în industrie, unde se presupune că vin investitorii. În realitate, sunt plătiți cu minimum pe economie angajații din servicii (pază, curățenie, horeca etc.) unde elasticitatea, deci șomajul potențial, este aproape de zero.

Mai sunt plătiți cu salariul minim unii angajați care primesc și plăți suplimentare nefiscalizate – așa-numita muncă „la gri”. Această formulă le permite angajatorilor să fie „în regulă” la controalele Inspecției Muncii dar în același timp să evite taxarea împovărătoare a muncii din România. Cât de împovărătoare? ei bine, România este pe locul al 7-lea în Europa și în lume, cu o taxare a muncii de 42%, chiar și pentru salariile mici (care aici sunt foarte mici) sau medii (care sunt tot foarte mici). Iată poate o problemă mai mare de competitivitate dar pe care, acum un an și jumătate când un guvern politic începea să o rezolve, domna ministru Dragu vorbea de „prins avioane cu mâna”.

Iar acum despre cum muncesc alții pe „doi lei”.

În timp ce despre redevențele petroliere, neglijate și de Victor Ponta (cu binecuvântarea FMI)… nimic! Update: ceva…

Ana Costea

N-am văzut declarația asta la vremea ei, de atunci minisrul cu pricina a zburat, dar chiar și acum merită puțin comentată, că “doctrina tehnocrată” nu s-a schimbat:

„Ne gândim la introducerea unei pri­­me de instalare pentru cei care ac­cep­­tă să se mute sau să facă naveta în­tr-un alt oraş, dacă acceptă un loc de mun­­că în afara locului în care au do­mi­ciliul. Această primă poate varia între 1.000 şi 3.500 de lei“

Declarația e de-a dreptul hazoasă în bezmeticia ei. Deci pe de-o parte, guvernul trage de timp cât poate cu mărirea salariului minim, ca să nu distrugă “competitivitatea” țării. Pe de altă parte, admite că oricum nu muncește nimeni pe banii ăia și se oferă să le dea ceva în plus de la buget… dar doar o dată. Taxele pe muncă, printre cele mai mari din Europa, nu le-ar tăia totuși… ca să nu rămână fără bani la buget. Confuzie completă!

Parteneriatul public-privat în ale găunoșeniei e impecabil. Altul – Florin Godean, country manager al Adecco:

„Cererea de resurse umane este mult mai mare decât oferta de candidaţi pe care o găsim în zonele în care se fac recrutări. Am vrut să aducem oameni din alte zone şi am căutat candidaţi in­clusiv în sate din Vaslui unde 400 de oameni erau asistaţi social, dar niciunul nu a vrut să se angajeze. Pachetul de be­neficii era destul de bun în cazul în care acceptau relocarea, însă oamenii nu vor să muncească“.

Problema lui aproape că e de înțeles – sunt clienți care au venit acum 5-10 ani și au găsit muncitori pe salarii de 200-de-euro-plus-bonuri. Ce să le spui azi unora care caută același lucru și nu-l mai găsesc? Să plătească mai mult? Păi nu te-ar mai plăti pe tine! Mai bine ceri aștepți bonusuri de la stat “între 1.000 și 3.500 de lei” – un pic penibilă postura din partea unuia care vorbește despre “asistați”.

Reality check: Poate că nu vrea chiar oricine să muncească, dar sunt destui. 3 milioane au plecat din România ca să o facă și nu pe bani prea mulți, majoritatea se bucură dacă încasează 1000 de euro, adică salariul minim din țările prin care ajung.

Alții au rămas acasă. Unii s-au angajat pentru 1000-1500 de lei unde au găsit. Alții câștigă tot atâta din munci mărunte – de exemplu pentru că au grijă de o singură vacă. Alții n-au nici măcar atât. Poate că nu vor să muncească, dar și dacă vor orice calcul arată că n-are rost: naveta dus-întors, parizerul-pe-ziar și timpul pierdut pentru familie și gospodărie fac ca salariul de 200-de-euro-plus-bonuri să fie nerentabil.

Soluția gândită de unii penibili ca cei doi de mai sus? Să-i mute 50 de kilometri pentru o primă de instalare cât un salariu.

Păi dragi domni-și-doamne-tehnocrați sau hașéri-asistați,

Dacă vor să se mute, nu se mută 50 de kilometri ci 2000-3000, pentru un plus la salariu săptămânal cât vreți voi să le dați o singură dată. Au acolo școli mai bune, spitale mai curate, tehnocrați mai competenți și căpușe bugetare mai istețe. Când vor pleca toți, va trebui să munciți voi pe banii ăia!

 

Lucian Davidescu
EXITCARD