Nu există dovezi directe pentru teoria care urmează, doar o mulțime de indicii solide: Unele dintre „marile proiecte” anunțate în România sunt anunțate nu pentru a fi făcute ci doar pentru a fi anulate și reînviate în mod repetat. Și ai căror beneficiari „cumpără pe zvon” (lansat tot de ei) și „vând pe știre” (dar pe care o generează).
Metoda a patentat-o un securist pe nume Frank Timiș prin Africa, încă din anii ’90. Anunța că a descoperit rezerve de ceva pe undeva, organiza o listare, strângea bani de la fraieri, apoi dintr-un motiv sau altul exploatarea nu se mai putea face, acțiunile se prăbușeau, răscumpăra la o fracțiune din preț după care o lua de la capăt fie în altă parte, fie tot acolo dacă mai mergea odată. Investitorii nu prea se puteau plânge – au riscat și au pierdut, iar beneficiarii se puteau lăuda că au câștigat bani „curați”, pe bursă.
Cu cât mai mare enormitatea, cu atât mai bine! Așa crește plaja de așteptări și oportunitatea de profit. Cu cât mai mare scandalul și polarizarea socială, cu atât se răspândește mai repede orice veste și se mișcă mai ușor cotațiile. Să vedem exemple:
(graficul din ilustrația de mai sus urmărește cotațiile Gabriel Resources după anul 2000)
Mega-exploatarea de aur a fost lansată la apă la jumătatea anilor ’90, tot sub bagheta lui Frank Timiș, când era destul de simplu să se și întâmple, fără prea mare opoziție. Dar prețul aurului era încă mic, munca multă, deci oportunitatea de profit destul de îngustă. A servit mult mai bine o listare, cu prețuri controlate. Apoi un du-te – vino cu autorizații, avize și decizii politice care a culminat ieșirea în mai multe rânduri la televizor în direct a președintelui țării, care mai ridica cotația cu câte un cent canadian la fiecare cuvânt rostit.
Ai căpătat un aviz de exploatare despre care știi că este șubred și va pica în instanță? Cumperi, apoi anunți cu surle și trâmbițe, apoi vinzi în profit, apoi aștepți să cadă prețul, apoi cumperi iar.
În Canada, unde este listat Gabriel Resources, un astfel de comportament ar fi pedepsit cu pușcăria. Dar jurisdicția nu ajunge la ce se întâmplă prin lumea a treia, unde oricine poate face și spune orice.
La sfârșitul a aproape două decenii de joacă pe grafice, este mai puțin relevant dacă proiectul se face sau nu. Dacă se face este vândut pentru un profit conservator, dacă nu este aruncat în morișca negustorilor de drepturi litigioase.
Este un proiect atât de absurd din punctul de vedere al oportunității și al cifrelor de trafic încât nu se justifică nicicum. Paraîndărăt se poate lua și pe un traseu util. Chiar și șmecherii cu exproprieri se pot face dacă inițiatorii cumpără cu puțin înainte de anunțul efectiv pe oricare alt traseu.
Ce are foarte special traseul spre Otopeni este potențialul imobiliar deja foarte ridicat și mult mai bine prins în circuitul speculativ. Iar faptul că metroul nu este o dezvoltare naturală și așteptată ci un cadou nesperat ajută cu atât mai mult.
În ultimii zece ani, traseul a fost „anunțat” și „anulat” de nenumărate ori, cu pretexte care mai de care mai gogonate, venind dinspre actori din toate părțile spectrului politic. Pentru cineva care ar fi putut anticipa toată această dezlănțuire ilogică, este foarte simplu să facă bani. Ochii pe terenurile din zona care va fi expropriată sau care va beneficia cel mai mult: cumpără când proiectul e în moarte clinică, vinde când tocmai este resuscitat. Îți poți astfel dubla banii la fiecare câțiva ani, pe seama papagalilor care iau de bune anunțurile făcute de autoritățile din România.
Sau hărțile absolut caraghioase pe care din cine știe ce motiv Metrorex le lipește prin toate vagoanele, nu doar cu liniile existente, nici măcar cu cele unde au început săpăturile, ci chiar pentru unele despre care nu se știe sigur nici măcar dacă vor începe! Zău, ce să înțeleagă cineva care ajunge în București și vrea să se orienteze? Că dacă schimbă la stația
A fost anunțată și anulată de vreo patru ori la rând. Ultima propunere a fost atât de gogonată din punctul de vedere al costului total încât a ajuns subiect de dezvăluiri ale fugarului Sebastian Ghiță: cică fostul prim-adjunct al SRI, Florian Coldea, l-ar fi amenințat pe Victor Ponta cu pușcăria dacă se face. Circ total! Nu se face! Atâta doar că unii au terenuri de vândut iar alții de cumpărat și nu se înțeleg la preț!
Un alt exemplu recent si evident.
In urma cu cateva saptamani a fost anuntata nationalizarea pilonului II a fondurilor de pensii din Romania.
Exact in aceiasi zi(sau la o zi diferenta, nu imi mai amintesc exact) sefu ministrului(i.e Dragnea) a anuntat ca nu se mai nationalizeaza pilonul II.
Stirea a cauzat o scadere semnificativa pe bursa in ziua respectiva. Cine avea informatia asta din timp putea face ceva bani.