Cum să spargi 20 de miliarde pentru apărare

Rachetele Patriot vs. tunurile patrihoților

O pseudo-etimologie a cuvântului „tun” pare să indice că ar veni de la Afacerea Skoda, un uriaș scandal interbelic de corupție care presupunea în principal o achiziție masivă de tunuri. Tunurile nu erau ele rele, dar achiziția a fost negociată prost, strict în interesul paraîndărăturilor de toate felurile luate de parlamentari, miniștri, militari și chiar camarila regală. Pagubele și putreziciunea constatate au fost uriașe, au ajutat la ascensiunea mișcării legionare iar în cele din urmă – când s-a ajuns la război, Armata s-a trezit cu pantalonii în vine.

Tehnologia militară a evoluat între timp, așa că „tunul” e deja depășit moral. Când e vorba de miliarde de euro, își merită numele de „rachetă” (sau poate „corvetă”).

Contribuabilii români tocmai au aflat că au primit permisiunea să cumpere rachete Patriot de aproape 4 miliarde de dolari. Habar n-aveau că o ceruseră, dar ce mai contează? Important e că au primit-o! Au nevoie de ele? Poate că au! Sunt bune? Poate că sunt! Se poate face altceva cu banii? Da, dar nu autostrăzi ci tot achiziții de armament. I-a întrebat cineva? Aaaa, ce!?

Problema nu este neapărat de sumă și nici de modelul ales. Problema e că o achiziție decisă și anunțată în felul ăsta nu prevestește nimic bun.

Cât e bugetul Apărării

România s-a angajat că va cheltui 2% din PIB pentru apărare, și de anul ăsta a alocat banii în buget, fiind astfel printre primele țări din NATO care s-au aliniat la ținta asta. Ar ptea fi o discuție dacă e bine sau nu, dacă ne permitem așa cheltuială, dacă nu mai bine facem autostrăzi de banii ăștia – doar că discuția s-a purtat deja iar decizia s-a luat prin consens politic la nivelul tuturor partidelor. Se mai poate schimba doar dacă o majoritate politică se răzgândește sau dacă apare un partid pacifist care să câștige alegerile, dar până atunci asta-i situația.

2% din PIB înseamnă aproape de patru miliarde de dolari pe an și probabil peste 40 de miliarde în următorii zece ani, pe măsură ce crește și PIB. Din banii ăștia, aproape jumătate se duc pe înzestrare – unde creșterea este mult mai spectaculoasă pentru că e vorba de cheltuieli marginale pentru care până acum rămâneau doar firimiturile.

Nevoile de înzestrare ale Armatei sunt foarte mari pentru că acum efectiv nu mai are de nici unele – echipamentul este puțin, prost și în mare parte la sfârșitul duratei de exploatare.
Aici intervine prima mare problemă. Dintr-o dată bani avem, dar încă nu prea știm ce vrem să facem cu ei: care sunt prioritățile, cum pot fi ele rezolvate mai eficient, ce va trebui să lăsăm pentru mai târziu.

La sfârșitul anului trecut ne-am trezit brusc că ne trebuie corvete. Apoi corvetele au căzut și brusc ne-am acum trezit că de fapt ne trebuie rachete. Pentru cine se uită cu oricât de multă bună-credință, pare mai degrabă că „ne trebuie” doar ce au unii sau alții de vândut.

Cum aperi spațiul aerian

Strict despre „rachete” – sau mai exact despre sistemul de apărare anti-aeriană – cu siguranță „ne trebuie”. El s-ar găsi undeva pe orice fel de listă de cumpărături cu buget de 20 de miliarde de dolari pe zece ani. Mai sus sau mai jos printre priorități, dar de lipsit nu prea poate lipsi.

Rațiunea e destul de simplă: Spațiul aerian este acum aproape imposibil de apărat iar asta face ca orice fel de trupe de la sol să fie carne de tun.

În aer, cele 12 F-16 cumpărate la mâna a treia de la portughezi sunt doar ceva mai mult decât nimic iar MiG-urile 21 (oricum mai degrabă inutile) deja aproape că nu mai zboară. La sol, vechile baterii rusești de rachete și-au dovedit incompetența și sunt ca și pensionate iar bateriile Hawk cumpărate acum 12 ani second-hand de la olandezi nu-s nici ele într-o situație mult mai roză. Cumpărarea de avioane în plus este unul dintre pașii necesari, dar va fi aproape întotdeauna mai eficient să cheltui un buget pe o combinație Aer-Aer și Sol-Aer decât să dai toți banii într-o singură direcție.

Doar că asta nu-i totul! Este sistemul Patriot cel mai potrivit pentru noi? Vine la prețul cel mai bun? Sigur nu ne scapă lucruri esențiale, cât să ne dăm palme peste frunte mai târziu? În toate țările cu apă caldă lucrurile se dezbat public vreme de ani de zile, se planifică și se negociază. Doar noi aflăm că „am primit permisiunea de a cumpăra” înainte de a fi știut măcar că am cerut-o.

Chiar și așa, este posibil să fi avut noroc (nu că norocul poate ține loc de creier, dar și el e tot din categoria mai bine decât nimic). Polonezii, care sunt cu un ordin de mărime mai deștepți și mai responsabili inclusiv când e vorba de achiziții de armament, au întors problema pe toate părțile în următorii ani și tot la Patriot au ajuns.

O mică paranteză tehnică: Sistemul Patriot a intrat în folclor odată cu primul război din Golf, transmis live pe CNN, când Saddam bombarda Israelul cu rachete Scud iar americanii lansau câte patru rachete de interceptare după fiecare balistică irakiană. Statisticile triumfale inițiale au fost în scurt timp infirmate rușinos: nu a interceptat mai nimic. Însă e important de precizat un lucru – sistemul a fost gândit inițial pentru ținte care zboară până nu mult pentru viteza sunetului și abia ulterior s-a încercat adaptarea și împotriva rachetelor balistice – unde vitezele sunt de cinci ori mai mari. Nu este clar cât de eficient ar fi în condițiile de luptă obișnuite, dar aceeași situație e valabilă și în cazul sistemelor alternative.

Ce au făcut polonezii și nu facem noi

Polonezii au făcut abia acum o săptămână anunțul că vor cumpăra alte sisteme Patriot, pentru 8 miliarde de dolari, pe lângă cele pe care le au deja. Nu este o decizie finală, cum de altfel nu este nici la noi. Însă ei deja mai au pe masă o contra-ofertă de ultim moment de la consorțiul rival MEADS (Lockheed Martin + MBDA / ex. EADS), care cuprinde și offset de 70%.

Offset-ul este un principiu (introdus în legea românească din 2002 și aproape niciodată respectat) potrivit căruia statul care vinde armament se anajează să facă investiții în statul cumpărător într-o oarecare proporție. Campioni au fost tot polonezii, când au cumpărat 48 de F-16 noi în 2004 și au căpătat un offset de 170%.

Cum stau lucrurile acum?

Polonia: „Poland expects to receive a favourable offset deal, with the transfer of 69 technologies and significant investment in the Polish defence industry”

România: „There are no known offset agreements proposed in connection with this potential sale”

Deci la noi „offset-ul”…

…s-a rezumat la ceva șuete despre vreme și vremuri…

…pe când la polonezi se pune problema în termeni de bani înapoi PLUS transfer de tehnologie, care este cel puțin la fel de relevant ca investițiile directe.

Ce fel de tehnologie?

Și noi și polonezii am avut ocazia să învățăm lecția asta, dar numai ei au reușit. În caz de agresiune prelungită dinspre un agresor mult mai puternic răspunsul simetric nu este suficient iar echipamentul importat se pierde destul de repede în luptă. Contează mult mai mult potențialul de-a răspunde asimetric pentru a îi produce agresorului pagube disproporționate și contează capacitatea de-a produce local. Desigur că România nu va construi prea curând avioane și radare. Însă ar putea să-și producă singură, de exemplu, rachete portabile anti-aeriene sau anti-tanc. Cu rachete Stinger, livrate pe filiere de contrabandă și lansate de pe umăr, i-au alungat mujahedinii pe sovietici din Afganistan! Iar rebelii kurzi care se bat cu ISIS primesc acum nu F-16 și Patriot, care în contextul dat oricum nu le-ar servi la nimic, ci banalele rachete TOW antitanc. Sau multe alte lucruri, care capătă sens doar când și dacă sunt prinse într-o doctrină coerentă de apărare. Există destule fabrici din fosta industrie de apărare de la noi care le-ar putea produce, de acum sunt și bani, tot ce lipsește este transferul de tehnologie. Și desigur cineva care să îl ceară!

Deci…

Bani sunt, ei vor fi cheltuiți într-un fel sau altul, dar nu ajung chiar pentru orice extravaganță, că în cazul ăsta se termină repede și ne trezim tot cu „ceva mai mult decât nimic”, cum ne-am obișnuit. Este nevoie și de sisteme scumpe și mari, de nivelul unei țări de la granița NATO, dar mai trebuie și o capacitate sustenabilă de apărare pe termen lung în caz că NATO nu poate ajuta destul. Și pentru că face înaintea altora un efort disproporționat pentru o țară încă săracă, România are tot dreptul să negocieze la sânge, să ceară înapoi favoruri materiale nu doar de imagine și să întoarcă o parte cât mai mare din banii cheltuiți în propria bunăstare.

TL:DR;

Versiunea Las Fierbinți sună cam așa: Polonezul și Românul iau fiecare câte un credit de la bancă să-și mobileze casa.

Polonezul se uită după ce mai are prin casă și se poate recondiționa, la ce mai poate amenaja singur, apoi își face un plan și o listă. Caută pe internet, șterge și taie de o sută de ori să se încadreze în buget apoi merge pe la fiecare furnizor și negociază la sânge ca să-i rămână bani și de mileuri și bibelouri.

Românul dă fuga la Mall, intră în prăvălie la prima hostesă care-i face cu ochiul și îi pune în palmă un fluturaș, îi pică ochii pe niște lucruri pe care le-a mai văzut el prin reviste și apoi întreabă cât vine nota de plată. Când ajunge acasă, se caută de banii rămași și vede ce, unde mai poate să cârpească. „Păi și ce, fă, adică nu ne trebuia canapea? Păi pe ce să dormim?”

Ghici care va avea casa faină și care o dă în plată!

Citește și Trump și românii. Cu ce ne ajută „întoarcerea armelor”