Foarte corect articolul. Cert este că lucrurile au început să se miște. Patronii au realizat cât de greu este să găsească înlocuitori pentru cei care pleacă și scot din buzunare bani importanți pentru a-și putea păstra angajații. Chiar dacă nu este simplu, cei care nu doresc să închidă prăvălia, vor trebui să plătească acest preț.
De ce a eșuat piața muncii
De acum, ori o punem pe linia de plutire, ori o tragem cu targa pe uscat.
Un documentar excelent publicat de PressOne documentează cu precizie starea teribilă în care a ajuns piața forței de muncă din România: angajatorii sunt forțați să renunțe la contracte pentru că nu mai găsesc destui angajați cu care să le execute.
Cazul extrem – un antreprenor din construcții care se vaită că a rămas cu doi angajați din 20 pentru că restul au plecat la muncă în Vest pe salarii mai mari. Și care acum se pregătește de faliment.
La nivel de soluții propuse, cam toate sunt undeva între caraghios și tragic: „să facă statul ceva”! Să nu mai dea deloc ajutoare de șomaj, de parcă cei 60 de mii de șomeri (care au contribuit pentru ele!) ar putea acoperi cumva milionul de muncitori lipsă. Sau cei 250.000 de beneficiari de venit minim garantat, inclusiv copii.
Nici o vorbuliță despre soluția de piață, cinstită, capitalistă: hai să le dăm salarii destul de mari cât să-i convingem să stea. Că dacă-s productivi în Vest pe 1000-2000 de euro, de ce n-ar fi și aici pe măcar 500-1000?
Legile cererii și ofertei spun un lucru simplu: când nu găsești ce cauți la prețul pe care ești dispus să-l oferi, e cazul să licitezi până găsești. E prea scump? Poate, dar când e vorba de petrol de exemplu nu mai comentează nimeni: plătește sau închide prăvălia. Altfel, când prețul e prea mic față de cerere, apare penuria.
Forța de muncă este acum ieftină în România cam cum era carnea pe vremea comunismului: nu o găsești decât foarte rar, cu rație și după ce îți petreci o bună parte din viață la coadă.
Cum s-a ajuns aici?
Se poate spune, cinstit, că România a avut un noroc chior. Acum un deceniu, proaspăt ieșită din lumea a treia, a intrat direct în UE adică cea mai puternică economie a lumii. Cu toate libertățile fundamentale venite aproape grămadă: a persoanelor, a mărfurilor, a capitalului și a forței de muncă.
Pentru că diferențialul de venituri la vremea respectivă era enorm (aproape de 1 la 10!), s-au activat câmpuri de forță uriașe: investițiile au fost tentate să se mute aici iar angajații să fugă acolo.
Primul lucru s-a întâmplat în destul de bună-măsură, dar numai până la punctul în care a început să se vadă situația de care vorbeam mai sus: degeaba e munca ieftină dacă nu se găsește!
În timpul ăsta, forța de muncă a continuat să plece, nemulțumită de creșterea „prea lentă” a veniturilor, ceea ce desigur a acutizat problema.
Iar acum nu mai este loc de vreo rezolvare graduală – suntem în plin cerc vicios: cele trei milioane de români plecați nu se mai întorc pentru doar 100 de euro în plus la salariu.
Pe cei rămași, 100 de euro poate i-ar convinge să rămână – dar angajatorii sunt puși în situația să facă un calcul cinic: Decât să măresc toate salariile cu 100 de euro, adică 20-30%, mai bine îmi asum că pierd 10% din angajați în fiecare an, chiar și cu prețul unei părți din contracte.
Când hemoragia de angajați depășește cu mult prognozele, atunci intervine mai întâi angoasa (plâng după puținii șomeri și „asistați sociali” care nu muncesc la mine pentru că le aruncă statul ceva firimituri meschine) iar apoi depresia (nu mai muncește nimeni pentru mine, nu mai am cu cine să onorez contractele, dau faliment!).
E destul de complicat și să decizi de capul tău să mărești salariile – în teoria jocurilor situația se cheamă: „game of chicken”. Cine cedează printre primii pierde, dacă nu cedează nimeni pierde toată lumea. Ca jucător rațional ai două opțiuni: fie te bazezi pe un plus de competitivitate și mărești salariile în mod oarecum strategic (am tot dat exemplele Lidl și Kaufland) fie aștepți să o facă alții înainte și să piardă – dacă așa ți-o fi norocul. În România majoritatea covârșitoare au ales varianta a doua iar acum rând-pe-rând încep să suporte consecințele.
Și în literatura economică există un termen simplu pentru asta – „market failure”. O situație similară – să zicem – cu piața taximetriei din București, unde tarifele sunt sub orice nivel acceptabil dar dacă mai încearcă câte o companie să ridice tarifele tot șoferii încep să se plângă că nu mai au comenzi și sunt de fiecare dată ultimii care pleacă din stație.
Care sunt soluțiile?
Depindem ce înțelegem prin soluții! Există rezolvări simple, ca o apăsare pe buton, dar care au și o eficiență destul de redusă.
Una dintre ele este majorarea în pași substanțiali a salariului minim, până spre un prezumat nivelul optim al pieței, de la care ar începe să apară efectele adverse.
E mult de dezbătut cât ar fi acel nivel, dar un reper poate fi apropiat salariul minim din Turcia, cu o economie similară României și care reușește să îl fixeze la 500 de euro. Legat de mitul persistent că prin Asia sau Africa de Nord se găsesc angajați dispuși să lucreze pentru câteva zeci de dolari: poate la cusut nasturi prin Bangladesh e încă valabil, dar nici măcar acolo pentru încă prea multă vreme. Altfel, în China salariul minim este deja 300 de dolari în Shanghai sau Shenzen și nu scade sub 150 nici măcar în cele mai îndepărtate provincii, unde puțini se aventurează. În Maroc, unde tot amenință Dacia că pleacă, salariul minim este de 265 de dolari deși PIB pe cap este de trei ori mai mic ca în România. Chiar și o bună parte din țările „bananiere” au trecut deja pragul de 100 de dolari. Și, evident, nici una din țările de mai sus nu este în UE. Așa că un salariu minim undeva spre jumătate din media minimelor din UE (acum este la un sfert!) nu prea are cum mușca serios din competitivitate!
Sigur că această măsură singură ar face ca mai mult de jumătate dintre salarii să se alinieze la minimum, ceea ce nu-i neapărat mulțumitor dar intră în categoria „mai bine decât nimic”. Chiar mai utilă ar fi reintroducerea indicilor de salarizare pentru posturile care necesită studii medii respectiv superioare: chiar nu-i vreun efort deosebit pentru nici o companie să plătească un inginer cu o dată și jumătate salariul minim, de exemplu.
În Slovacia, un salariu mediu de 1800 de euro pentru industria auto nu mai este considerat de ajuns. Muncitorii de la Volkswagen au intrat în grevă și au obținut măriri de 14%, scrie Reuters citat de Capital. Zoroslav Smolinsky, lider de sindicat la uzină Volkswagen de lângă Bratislava, a început să lucreze aici în 1992, când uzina tocmai fusese cumpărată de Volkswagen. La acea dată câştiga un salariu echivalent cu 75 de euro pe lună, iar astăzi cei 12.300 de salariaţi Volkswagen din Slovacia câştigă în medie 1.804 euro pe lună. În pofida creşterii spectaculoase, salariile din Slovacia sunt la jumătate faţă de câştigul mediu al unui angajat Volkswagen din Germania, iar Smolinsky spune că astfel de discrepanţe nu se mai pot justifica. “Timpurile s-au schimbat. Suntem în UE şi trebuie să ţinem pasul cu trendurile şi să reducem treptat decalajul”, a declarat Smolinsky.
Tot aici intră și recenta măsură neortodoxă a alinierii la salariul minim pentru contribuțiile aferente contractelor part-time. Asta e din capitolul „Omoară-i pe toți că Dumnezeu îi va cunoaște pe ai lui”. Ce s-a întâmplat efectiv? Odată cu majorarea salariului minim au fost destul de mulți angajatori care au făcut contracte part-time doar pentru ca să plătească contribuții mai mici și să fie acoperiți în caz că vine Inspecția Muncii în control. Oamenii muncesc în continuare chiar și 10 ore pe zi și sunt plătiți „la gri” pentru diferență. Nu era chiar greu să se găsească o formulă care să cearnă cu mai multă precizie grâul de neghină: abordări sectoriale (în industrie sau construcții munca part-time chiar e nonsens, în altele are rost) analiză a efectivului de angajați (are rost să ai 20% angajați part-time dar la 80% e o problemă) etc. Încă este loc mult de reglaje fine!
Și tot la măsuri luate prin decret intră și mărirea salariilor pentru bugetari. Efectul în piața muncii este indirect, dar substanțial. De dorit ar fi să se întâmple invers, ca salariile din sectorul privat să dea tonul pe piața muncii, pentru că în principiu sunt mai ancorate la realitatea economică. Doar că acum, din păcate, iată că nu prea sunt!
Teoretic există și rezolvări complicate, dar care din nefericire depășesc cu mult capacitatea administrativă locală. Și pe cea publică și pe cea privată! În afară de măsurile pe termen mediu – taxele, birocrația – și lung – infrastructura, educația – sunt și lucruri care pot produce efecte ceva mai repede.
Din partea statului, politica preferabilă ar fi cea de creștere a veniturilor medii, nu doar minime, care nu se poate face prin decret ci mai degrabă prin bună-guvernare, stimuli și „moral suasion” (statul are totuși destul de multe lucruri de oferit, chiar și fără cheltuieli suplimentare, și nu e obligat să le ofere oricui și în orice condiții).
Chiar și patronatele au ce face dacă își văd interesele colective pe care cică ar trebui să le reprezinte în loc să încerce, ca acum, să facă un platouaș din cele individuale. Dacă și-ar vedea interesele pe termen lung, de consolidare și creștere, s-ar cartela în decizia de-a mări salariile! Este un gen de cartel acceptabil, nepedepsit de legislație, și care i-ar ajuta să depășească împreună șocul inițial.
Desigur, cel mai important este ca în economie să intre în continuare capital – cât mai mult! Iar aici problema este cea detaliată mai sus – cine să vină să investească dacă nu găsește angajați? Unde sunt vremurile când se mai negocia (fără succes, dar măcar se negocia!) să vină aici câte o fabrică auto, când acum nu mai găsești angajați nici cât pentru un atelier de reparații?
Prima și cea mai simplă măsură este offset-ul militar, de vreme ce tot avem zeci de miliarde de euro alocați pentru înzestrare. Dar singur, tot nu este de ajuns. Ar mai putea fi, de exemplu, un program specializat de atragere a investițiilor modulare, scalabile. Deschide anul ăsta o uzină micuță într-un fost oraș industrial și dacă îți convine cum merge și vei putea plăti mai bine poate în viitor vei vrea să o extinzi. Sau un parc agro-industrial cu ceva fonduri care zac pe la UE. Sau o stațiune balneo prin subscripție publică etc.
Că dacă nu?
Altfel, este o problemă care nu se mai poate rezolva de la sine. Forța de muncă va continua să migreze, salariile vor rămâne mici, statul nu va avea destui bani nici să construiască infrastructură suficientă, nici să plătească pensiile pentru părinții celor plecați, nici măcar să se înarmeze convingător. Iar antreprenorii, la rândul lor, nu vor avea nici oameni cu care să-și facă treaba, nici piață unde să vândă ceva și nici „asistați sociali” pe care să mai dea vina – că până și ei o să migreze după ajutoare sociale ceva mai mari de un dolar pe zi!
27 de comentarii
Bun, bun, înțeleg ideea. Dar, insist. Dacă creșterile de salarii nu se corelează cu creșterea competitivității externe, productivității, exporturilor, suntem împinși spre deprecierea monedei, inflație sau susținerea dezechilibrelor prin îndatorare externă (plauzibil o combinație a celor două).
Ceea se și întâmpla sistematic, gradual de la căderea comunismului încoace. De când a încetinit inflația, s-a amplificat ritmul de creștere a datoriilor externe, ritm exacerbat în perioada crizei.
Nu sunt deacord cu statul paternalist, intervenționist, asistențial. Nu are nici un sens un salariu minim general valabil. Are sens o diferențiere a salariului minim pe sectoare economice, pe regiuni, municipalități… Problema e că dacă adaptezi salariul minim prin diferențiere pe regiuni, mediu urban / rural, pe sectoare de activitate, orașe, etc, ajungi în situația că nici nu drege, nici nu ajută. Deci, o adaptare la piața muncii o face în mare măsură inutilă.
Parcă d-voastră spuneați într-un articol (dacă nu mă înșeală memoria) că creșterea salariului minim are efect benefic în zone dezvoltate și este dăunător în cele sărace, adică intervenția statului prin această reglementare invariabil își ratează ținta. Sau am auzit asta de la Milton Friedman, nu mai știu. 🙂
Nu sunt total împotriva salariului minim, spre exemplu în Germania a fost introdus acum recent – nu aveau așa ceva până nu demult, cu scopul de a ridica un obstacol în calea angajării imigranților la prețuri (salarii) de dumping. Se pare că ei preferă să îi țină pe asistență socială până învață (limba, meserie) și devin suficient de productivi pentru salariul minim recent impus.
Domnule Lucian Davidescu, nu vă îngrijorează deficitele structurale, creșterea lentă dar sigură a datoriei publice și a celei externe ? Dar de gradul de ocupare al populației adulte și așa ridicol de scăzut, ce ziceți ? Cu siguranță forțarea creșterii salariilor nu ajută la creșterea gradului de ocupare, nu-i așa ?
Eu zic că o politică de laissez faire e mai bună, părerea mea. Nu am încredere în guvernanța paternal – intervenționistă.
Păi deficit de cont curent ~= excedent al contului de capital, deci nu-i automat bun sau rău. Dacă umflă bule / mai bine lipsă, dacă vin investiții cu externalități sociale bune / să fie primit!
De deprecierea monedei nu prea e cazul, leul s-a tot apreciat în termeni reali vreo 20 de ani la rând, abia recent – de când cu deflația – stă pe loc.
Pericolul inflației nu prea mai există de când cu piața unică (afară de aia pe servicii care-i altceva / necesară), că se scurge în importuri la preț constant; cel mult al balanței comerciale și teoretic al cursului. Dar am un feeling că avem și aici un buffer foarte discret (spre 10% așa) față de nivelul real de echilibru 😉
În afară de împrumutul tâmpit de la FMI, datoria publică a fost destul de modestă. Aia privată a avut ea momentele ei, dar să nu uităm totuși că de ceva vreme depozitele din bănci depășesc substanțial creditele date.
La deficitul bugetar, la cât de inept e statul în a face investiții, eu unul prefer echilibrul. Dar nici ăla de la an la an, că ăsta-i iacobinism deja. Are sens echilibrul multianual, cu unii ani de mic excedent cât să permită câte un derapaj strategic din când în când (mai să tai o taxă, mai să treci o criză).
Deci da, ăsta cred că-i pericolul major, să angajezi cheltuieli bugetare pe care te trezești apoi că nu le poți susține. Că tot pe oricine altcineva decât pe stat cade apoi măgăreața.
Creșterea salariilor nu ajută gradul de ocupare, doar că… iată că-l ajută!
http://riscograma.ro/13159/salariul-minim/
Lucian a trecut dela „free market” la „welfare statism”…el si labagii (scuzati-mi limba engeleza) ce voteaza sa li se dea/redistribuie prin taxe/accize/”red tape” de altii nu sunt capabili sa creeze „wealth”***
Nu merita (productivitate) nu angajezi (ex. tineri slab calificati) , unde este posibil rostogolesti pretul catre piata iar daca nu inchizi si pleci (sunt multi intreprizatori Romani ce prospera in „West”) .
Sunt zeci de mii miliarde usd capital pe planeta ce poate fi atras de o economie libera(fara „red tape”), taxe tip paradis fiscal unde proprietatea/confidentialitatea sunt sacre .
Intern vitele pot avea ceea ce isi doresc:taxe mari=pensii mari- birocratie+furturi/coruptie , dar unii vor agricultura si salariu minim ca in „west”.
*** sa-si faca „firma” & sa produca produse/servicii cerute de piata, la preturi stabilite de piata, cu salarii de mii/euro.
@..(..engleza)…
@Stan
Nu merge să (re)construiești economia unei țări din postura de deontolog-ideolog, repetând ce au spus cândva niște economiști morți, repetate până la vomă de „circlejerk-urile” anglofile. E corect ceea ce spui tu „according to the manual” dar ești incredibil de orb și ușor manipulat din două vorbe în engleză.
Compară orice țară dezvoltată —pe care românii xenofili le admiră orgasmic— cu țara noastră. Noi NU AVEM firme, companii, corporații, multinaționale & bănci comerciale AUTOHTONE, ROMÂNEȘTI; cu toate că, aceeași români xenofili, repetă niște lozinci care sunt contrar pașilor de creștere pe care tot acele țări dezvoltate le-au parcurs să devină „powerhouse-uri” mondiale (vezi paradoxul??).
Cum mama dracului să se aplice teoriile lu’ Hayek, Keynes, Friedman —sau oricine mai vrei tu— când străinii le au pe-ale lor și noi nu avem nimic?!? Tu practic vrei să devenim republică bananieră, susținându-te pe vorbele unor economiști care au trăit & au fost educați în niște țări DEJA DEZVOLTATE, economiștii ăia nu s-au născut în niște țări din lumea a 3-a (repet, analizează paradoxul pe care tu și alții îl faceți! e disonanță cognitivă la greu: îi adulăm pe germani, francezi, englezi, japonezi, americani, dar în același timp, refuzăm măsurile economice care le-au făcut pe acele țări niște titani economici).
Te rog eu frumos, înțelege, nu toți vrem să pupăm curul străinului pe motiv că e… străin. Străinul n-a devenit țapăm cu firmele lui (la nivel domestic & global, adică) cu „să nu fie red tape-uri”, „suntem împotriva statului paternalist, intervenționist, asistențial”. Aiureli pentru sărăntoci!
Sincer vorbind, ști măcar cum au devenit toate „powerhouse-urile” planetei atât de puternice dpdv economic? Hai să-ți dau o listă:
https://en.wikipedia.org/wiki/Dirigisme
https://en.wikipedia.org/wiki/Social_market_economy (denumire alternativă „Rhine capitalism”)
https://en.wikipedia.org/wiki/Italian_economic_miracle
https://en.wikipedia.org/wiki/Japanese_economic_miracle
https://en.wikipedia.org/wiki/East_Asian_model_of_capitalism (denumire alternativă „State-sponsored capitalism”)
https://en.wikipedia.org/wiki/Economic_history_of_the_United_States#Postwar_prosperity:_1945.E2.80.931973
Știi când funcționează teoriile lui Hayek, Keynes și Friedman? Atunci când economia țării tale/noastre e predominată de firme/companii/corporații/multinaționale autohtone, românești, cu piețe atât în țara natală, cât și-n altele străine, în timp ce competitorii străinii se chinuie din greu să facă față (cu toate că nu le blochezi accesul, normal, c-atunci n-ar mai fi capitalism, piață liberă, „leize-fer” șamd).
Înțelege: mai întâi să (re)construim, pe urmă facem pe deontologii și/sau ideologi economici. Invers nu se poate.
La final, îl citez pe Nae Cațavencu, din discurusl lui care, din păcate, rămânae valabil și astăzi: „Industria română este admirabilă, e sublimă putem zice… dar… lipsește cu desăvârșire[…]Societatea noastră, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul (gândește-te la germanofilii care pălăvrăgesc polemici cum că ce muncitori de ispravă sunt nemțălăii), care nu se face deloc în țara noastră (adică, tot aceeași germanofili, sunt leneși de put)[…]Până când să n-avem și noi faliții noștri? Anglia își are faliții săi, Franța își are faliții săi; până și chiar Austria își are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi. Numai noi să n-avem faliții noștri(schimbă ‘faliții’ cu ‘businessmenii/capitaliștii nativi’ și înțelegi mai bine discursul; la asta face referire Caragiale, nu chiar subtil)! Cum zic, această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura (i-auite, ce să vezi, exact ca-n timpurile noastre, nu se mai poate să n-avem ‘faliții noștri’)!”
Servus Stan! (la propriu & figurat)
P.S.
Când eram mic și eram bolnav sau aveam o stare de rău, bunicii întotdeauna au vrut și-mi dădeau zeamă de varză să-mi revin. Zeama de varză era leacul universal pentru orice.
Îmi vine criza de râs când văd & aud că la nivel de țară, la nivel național, tot zeama de varză este leacul universal pentru orice; numai că, în loc de zeama propriu-zisă extrasă din varză, avem „zeama” exclamativă: „Să vină străinii [să rezolve ei]!”
Așa, mă amuz și eu…
@stan
«Nu merita (productivitate) nu angajezi (ex. tineri slab calificati) , unde este posibil rostogolesti pretul catre piata iar daca nu inchizi si pleci (sunt multi intreprizatori Romani ce prospera in „West”).»
Păi n-auzi bre că ăștia îs disperați să angajeze și nu găsesc?
Las’ să se ducă în „West”, să angajeze acolo uber-calificați și productivi, pe salarii competitive, de 4 ori mai mari decât plăteau aici și foarte probabil pentru fix aceiași oameni. Piața e liberă 😛
@stan
«Lucian a trecut dela „free market” la „welfare statism”»
Vaaaai! Când?
http://riscograma.ro/3061/iata-de-ce-trebuie-marit-salariul-minim/
Good luck…
De ce nu faci tu „business” , arata-le calea , „put your money&life where you mouth is” , dai salarii la necalificati/slab calificati de minim 500 euro cand ei dau maxim 250 si „i-ai spart” , ori dau la fel ori le pleaca angajatii , tu vrei „cu bata statului” sa impui x suma , dupa care cica nu esti doml’e „statist” .
@ Relu
Good luck-ul este adresat patriotului „boborului”(cu b) Relu…
Te invit să asculți cântecul Bensonhurst Blues ( https://www.youtube.com/watch?v=kDa2C6f7MHA ). Asculă cântecul în același timp când citești versurile ( http://www.lyricsmode.com/lyrics/o/oscar_benton/bensonhurst_blues.html ).
Poate o să te prinzi de ce „boborul” (cu b) nu ține doar de mine și de Lucian.
@Stan
De ce crezi că nu *fac* asta deja?
@LD
De ce as crede ca vrei sa-ti distrugi (cu bata statului) avantajul fata de „concurenta” (pe piata muncii slab calificati) ?!
Pentru că altfel ajung, mai devreme sau mai târziu, să rămân și fără bază de selecție a angajaților și fără clienți.
Să mă uit lung ca băieții din poză.
@LD
Necalificatii (constructii) aveau 100 roni/zi (600-700 euro/luna) in Suceava , nu Bucuresti , iar la Londra 300/zi (60 gpd) Cu cunostinte de limba ebgleza (ex. mecanici auto) si cei ce lucreaza in pret(ex.electricieni) diferenta este mai mare.
Nu vei face fata , mai ales la cei motivati & buni , sunt de 3x mai multi(ultimii 5 ani).Vei ramane cu „pleava” chiar la 600-700 euro (vezi cazul Portugaliei).Alt exemplu.:soferii de tir & angajatorii lor romani fac „Europa” iar polonezii sunt si mai numerosi.
Trebui „motor” cu valoare adugata mare (ex. servicii finaciare) la nivel global iar la nivel local dupa taxe mici poti plati „femeia de servici” cu 1000+ euro/luna . Nu inventam noi „apa calda”. Usa/Nato tine asiaticii (invadatorii din est) afara pentru a putea recupera decalajul fata de occident.
Va trebui inchisa piata munci pentru muncitorii/imigrantii din afara tarilor dezvoltate.
Pleaca cei cu spirit antreprenorial, o raritate in Romania, fara ei nu exista „dezvoltare”>
@Stan
Trăiască zeama de varză, Stan!
Am muncit doar ca sofer profesionist, am 36 de ani.Acum cativa ani, daca cereai bani mai multi, iti zicea patronul „daca arunc cheile-n sus 100 de soferi sar sa le prinda!”.Ei, acuma sa le arunce si sa sara mamele lor sa le prinda si sa le conduca camioanele si autocarele.La fel a fost peste tot : „nu-ti convine?cautati de munca!”.Roata nu e rotunda, e foarte rotunda!Aroganta i-a terminat pe astia : „N-AM CUM SA VA MARESC SALARIILE!” si peste o saptamana ii vedeai plodul cu clasa E nou, plod de clasa a 12-a.Problema e ca romanul vrea sa faca in 2 ani cat a facut neamtul in 3 generatii.
Si ideea e ca daca un patron iti da 2500 de lei pe luna, are pretentia sa te muti la firma, ca doar te plateste.Nu 8 ore, zice ca te-a cumparat cu totul.Nu concediu, nu week-end liber, ca el iti da bani.Si observati va rog ” pot ajunge la suma de…” dar in realitate nu ajung ca mai apoi intervin : ” dar nu se poate, ca eu am cheltuieli si costuri, pai nu deoarece…” , si atunci lumea pleaca unde cuvantul e cuvant.Uitati-va la transportatorii romani, se plang ca nu au soferi, dar unu nu zice de : depasirea timpilor de condus, impunerea manipularii tahografului (caz penal), fara autostrazi deoarece costa, imputari ilegale pentru motorina sau marfa, minimul pe economie (ca doar suntem necalificati!?!) etc.Si atunci vin si va-ntreb : Noi ce sa facem, sa ne pustiim pentru ei?Ca ei sunt patroni si vor o viata ca-n povesti?
Să facem niște precizări, în Germania nu există un minim pe economie în schimb există niște minime pe branșă, de exemplu la electricieni este de 10.50 E/oră dar la vânzători este de 8 E/oră, nu sunt sigur dar există niște variații și de la land la land, iar această „flexibilitate” permite autorităților să facă „reglaje” pe piața muncii, dacă o zonă este deficitară atunci se „impinge în sus” minimul din zona respectivă. Pe de altă parte creșterea veniturilor oamenilor duce la creșterea cheltuielilor acestora și la dezvoltarea economică pe orizontală care aduce alte câștiguri la buget.Apropo de ce spuneau cei doi șoferi mai sus, ei bine și în Germania sunt destui patroni „zgârciți” doar că ce e „puțin” pentru ei „e mult” pentru români,oricum dacă veniți să lucrați aici să vă feriți de patroni turci, de patroni români și de firme de zeitarbeit (indiferent de patron).
@Eugen
Să facem niște precizări, în Germania nu există un minim pe economie în schimb există niște minime pe branșă, de exemplu la electricieni este de 10.50 E/oră dar la vânzători este de 8 E/oră, nu sunt sigur dar există niște variații și de la land la land, iar această „flexibilitate” permite autorităților să facă „reglaje” pe piața muncii, dacă o zonă este deficitară atunci se „impinge în sus” minimul din zona respectivă.
Eugene, ce-i asta, mă? Pixelu’ albastru??? „Nu e minim pe economie, exceptând atunci când e”? În fine, tu zici că li se spune „minime pe branșă”, deci tot minim pe economie sub o altă denumire. Tu chiar nu vezi ce contradicție ai spus? Mi se pare amuzant cum nemții se prostesc între ei pe termeni, în loc de „minim pe economie”, e „minim pe branșă”.
Asta-i dublagândirea folosită de George Orwell. Eugene, tu chiar nu realizezi că e același lucru?!? Ce dracu’, mă!?
Sa-ti dau un exemplu de caz similiar. In Elvetia preturile la multe produse sunt masive, cam de trei ori cat in Germania sau in alta tara din jur. Elvetia e mica, asa ca, oricine poate ajunge in mai putin de ora intr-una din tarile invecinate. Unde poate sa cumpere la un pret sensibil mai mic. Iar chestia asta este practicata masiva. Orasele de la granita in Germania, Franta, Italia, Austria sunt luate practic cu asalt de elvetieni.
Cu toate astea, preturile in Elvetia nu scad. Strategia magazinelor este de pastrare a preturilor: ii ardem pe cei care in prindem, stim ca pierdem clienti, dar nu are a face. Pierdem 20-30% din clienti, dar adaosul comercial este atat de mare inca daca ar scadea preturile, ar iesi mai putin profit, chiar daca ar veni sensibil mai multi clienti
Pe Elvetia scrie „preturi mari”, pe Romania „salarii mici”. Cei care au vrut au gasit deja solutii, ceilalti accepta situatia. Caveat emptor!
@Decebal
Decebal, măria ta, unde e poziționată Elveția? Între Franța, Italia, Austria și Germania.
România unde e poziționată? Despre ce dracului debitezi sau faci apropo-uri, măria ta??
Prima și cea mai simplă măsură este offset-ul militar, de vreme ce tot avem zeci de miliarde de euro alocați pentru înzestrare. Dar singur, tot nu este de ajuns. Ar mai putea fi, de exemplu, un program specializat de atragere a investițiilor modulare, scalabile. Deschide anul ăsta o uzină micuță într-un fost oraș industrial și dacă îți convine cum merge și vei putea plăti mai bine poate în viitor vei vrea să o extinzi. Sau un parc agro-industrial cu ceva fonduri care zac pe la UE. Sau o stațiune balneo prin subscripție publică etc.
Domn Davidescu, din punct de vedere ironic, asta nu reflectă dorul statului comunist de altă dată (nu eu zic asta, ci alți critici de-ai dvs)? Practic, soluția credibilă care ne-a mai rămas e aceea pe care au folosit-o și fasciștii, și naziștii, și comuniștii: „să facă statul”.
Pe de altă parte, nu ajută că avem ideologi deontologi care repetă niște papagalisme a unor economiști morți, de pe internetul anglosferei.
@Relu
Vrei sa reinventezi roata…ceea ce propune LD = dogamtic si a mai fost incercat.
Luxemburg a devenit centru financiar tocmai pentru ca „neoficial” aplica „dogmatic papagalismele anglosferei” iar la intern vitele locale sunt furajate cu reteta „Hegelian dialectic”.
Will Walmart shoppers support „Every Day High Wages?”
https://www.youtube.com/watch?v=LLr5oWfoWRY
Ideea e ca dacă tot dai niște bani publici pe pocnitori să mai primești și (alt)ceva în schimb. Nu știu dacă e chestie de statul sau nu statul, dar mi se pare de bun simț ca dacă se poate să nu lași niște bani pe masă.
Foarte corect numai ca ideea cresterii salariului minim e deja tirzie, forta de munca activa, meseriasii, au plecat deja cu familii cu tot si nu se mai intorc. Asta au vrut de fapt guvernele romane impuse de ordinele tarilor vestice care se depopuleaza masiv.