Ce facem dacă vine o nouă criză?

Că România este condusă prost a fost clar tot timpul, dar că nu reuşeşte să înveţe nimic din propriile greşeli e deja prea mult! Când ţările UE au reuşit să iasă din criză şi se tem de moarte să nu intre în alta, politicienii români – miniştri sau parlamentari – se comportă ca şi cum nici n-ar fi intrat.

Reducerea de taxe este exact lucrul pe care trebuie să-l facă statul acum. Atunci, unde-i greşeala Parlamentului, care a micşorat TVA şi impozitarea pensiilor?

Răspunsul este simplu. Orice buget are două componente care nu pot fi rupte una de alta: venituri şi cheltuieli. Cheltuielile sunt deja mai mari decât veniturile, dar în limita unui deficit bugetar impus de cel care îl finanţează – FMI. Astfel, pentru orice tăiere de venituri trebuie să existe o tăiere similară de cheltuieli. Orice altă variantă înseamnă incompetenţă sau demagogie. S-a văzut asta la mărirea salariilor din educaţie cu 50%, care s-a transformat într-o tăiere cu 25% după fuga capitalurilor, creşterea dobânzilor şi deprecierea rapidă a leului.

De obicei, Opoziţia ia rolul demagogului, iar Puterea – pe cel al incompetentului. De data asta, fiecare actor a jucat ambele roluri în acelaşi timp. Cinismul politic nu e o invenţie nouă, dar are o limită: a autodistrugerii. Când lucrurile devin grave, guvernele devin responsabile şi evită populismul, chiar dacă asta înseamnă să se sacrifice politic. Dacă asta nu se întâmplă, totul se transformă în haos şi circ, adică exact ce vedem de la începutul crizei.

O vreme, a funcţionat principiul că mărim deficitul pentru a ieşi din criză. Realitatea a demonstrat că e o soluţie nefezabilă. În loc să ajute la o tranziţie mai uşoară, împrumuturile n-au făcut decât să întârzie reformele. Efectele în economie n-au apărut. În schimb, cei dispuşi să ne împrumute au devenit tot mai puţini şi tot mai nervoşi. Iar nervozitatea de pe pieţele financiare se traduce în dobânzi mari pe termen scurt şi zero împrumuturi pe termen lung.

Spre deosebire de SUA – care pot spera că-şi pot tipări ieşirea din criză, lei nu vrea nimeni. În Europa, guvernele au ales soluţia austerităţii, adică un proces lung şi dureros în care încearcă să reducă povara de pe umerii generaţiilor viitoare şi să-şi reconstruiască, încet, credibilitatea. Marea Britanie, Germania, Franţa fac asta, deşi sunt într-o situaţie mult mai bună decât România: au creştere economică şi monede pentru care există încă cerere. O fac pentru că ştiu că încă există riscul să fie lovite de un nou val al crizei, mai mare şi mai dur.

România a fost luată prin surprindere de criză şi a tratat situaţia într-un mod copilăresc. N-a reuşit să iasă, dar aşteaptă – tot în mod copilăresc – ca lucrurile să se rezolve de la sine şi totul să fie ca înainte. Dar nimic nu se rezolvă de la sine şi nimic nu va mai fi ca înainte, iar acesta este cel mai bun scenariu. Cel mai rău scenariu este cel în care criza se întoarce. Iar atunci lucrurile vor arăta incomparabil mai rău.

Nimic nu mai merge la export, pentru că până şi Loganul va părea prea scump. Nimeni nu mai investeşte, pentru că deja e prea multă capacitate de producţie inutilă. Nimeni nu te mai împrumută, pentru că a împrumuta o ţară este o loterie, iar a împrumuta o ţară ca România – care nici la doi ani de la intrarea în criză nu ştie pe ce lume trăieşte – este doar o donaţie.

Nu mai vorbim despre re-ce-si-u-ne, vorbim despre DE-PRE-SI-U-NE!