Vine criza în Italia?

Iată mecanismul simplu al falimentului de stat:

Până nu foarte de mult, Italia părea să fi scăpat de eticheta P(I)IGS. Grecia, Portugalia, Irlanda – toate fuseseră salvate, urma cel mult cazul cel mai rău: Spania. Însă Spania a scăpat. De ce? Tocmai pentru că poate fi salvată. Iar „atenţia pieţelor” s-a mutat către următoarea ţintă, economia prea mare pentru a putea fi salvată. Dobânzile plătite de Italia se apropie de 7%, nivel peste care Grecia, Portugalia şi Irlanda au „cerut” să fie salvate.

Reintrarea Italiei în caruselul datoriilor publice arată că nu există rezolvare pentru zona euro cu metodele folosite până acum. Birocraţii au tras concluzia că „pieţele” nu ştiu ce vor şi au aşteptat să-şi vină în simţiri. EI bine, iată că se aplică proverbul apocrif atribuit uneori lui J.M.Keynes: „Pieţele pot rămâne iraţionale mai mult decât poţi tu să rămâi solvabil”. De fapt, pieţele nu sunt tocmai iraţionale. Sunt banii lor şi îi păzesc de risc aşa cum ştiu mai bine.

Mecanismul este următorul: Statele au datorii mari pe care în fiecare an le rostogolesc, le măresc şi pentru care plătesc dobânzile. Pentru asta, au nevoie de bunăvoinţa interesată a creditorilor privaţi, cei care au economisit banii (sau a băncilor care i-au împrumutat practic gratis tot de la stat., dar asta-i altă discuţie).

Cum gândeşte un creditor? Fiecare are o listă de clienţi posibili. Pe primele locuri sunt SUA, Japonia, Germania – unde riscul este mic iar dobânzile minuscule. Spre coadă sunt PIGS şi alţi proscrişi, unde dobânzile sunt enorme iar riscul tinde spre certitudine. În vremuri ca cea de acum, când banii adevăraţi sunt rari iar falimentele de stat – dese, reflexul firesc este ca ultimii de pe listă să fie evitaţi. Iar pe măsură ce ultimii ies din joc, alţii devin ultimii.

Nebun să fii ca să creditezi cel mai riscant guvern al momentului. Asta, desigur, dacă-i vorba de banii tăi. Dacă-s banii altora, clienţi – ca în cazul MF Global – sau contribuabili – ca în cazul zonei euro – deznodământul poate fi fatal. În primul exemplu, riscul s-a produs. În cel de-al doilea, Grecia doar a dat tonul.