Când se va întâmpla următoarea reducere de CAS?

Este îmbucurător că ministrul Finanţelor a decis să publice estimările pe baza cărora a susţinut reducerea CAS cu 5 puncte procentuale, după ce iniţial susţinuse, în mod complet caraghios, că ar fi “secrete”. Măcar pentru că, aşa cum am spus deja, cifrele sunt de partea ei – până acum, reducerile de CAS au mărit sau menţinut colectarea pe când măririle au redus-o.

Nu e nici o surpriză – există o teză controversată cum că taxele se plătesc singure, adică reducerea lor duce la o creştere a gradului de colectare care să compenseze. Realitatea demonstrează că asta nu se întâmplă întotdeauna: depinde de prea mulţi factori. Însă sunt şanse maxime ca teza să se confirme atunci când nivelul iniţial de taxare este complet aberant, şi în situaţia asta se află România acum.

Taxarea muncii, aflată la 43% ca procent încasat de stat din cheltuiala totală a angajatorului, este în România în Top 10 mondial, poziţie mult decorelată faţă de potenţialul economic al ţării. Până şi Danemarca sau Suedia încasează mai puţin, pe când Bulgaria, Marea Britanie, Japonia sau SUA cer sub 30% iar Irlanda, Malta, Elveţia sau Cipru coboară chiar şi sub 20% (vezi aici).

43% este media unui interval care începe de la 40% pentru salariul minim pe economie şi ajunge la peste 45% pentru tot ce depăşeşte salariul mediu. Iar pentru angajatori, cea din urmă cifră se traduce într-una şi mai greu de digerat: pentru fiecare 100 de lei plătiţi ca salariu net, trebuie să mai scoată din buzunar încă aproape 85. Iar rezultatele se văd: doar 4-5 milioane de angajaţi cu forme complete la o populaţie care sugerează că ar trebui să fie cel puţin opt milioane.

Nici măcar introducerea cotei unice (alt caz în care taxele s-au plătit singure – reducerea nivelului de impozitare a menţinut ponderea în PIB a încasărilor din impozitul pe venit) nu a reuşit să ducă taxarea muncii sub 43%, decât pentru o perioadă foarte scurtă.

Povestea cu studiul de impact a fost, din păcate, o meschină dramoletă politică (detalii aici) al cărei rezultat este să omoare orice dezbatere serioasă despre ce ar trebui să se întâmple mai departe. Faptul că în ultimii ani taxarea muncii a fost tratată ca temă marginală (până şi economiştii guvernamentali se arătau surprinşi sau chiar neîncrezători când erau confruntaţi cu cifrele care arată că suntem “campioni”) nu înseamnă că aşa este. Cam tot la fel cum ambiţia de-a le scoate românilor din cap “cuiul cu autostrăzile” pentru că “studiile nu susţin” s-a dovedit la fel de păguboasă între timp.

Nu “lipsa” studiului de impact era problema aici, că nu este un reglaj fin de politici, ci este doar înlăturarea unei situaţii aberante. Ce lipseşte cu adevărat – şi uite aşa cupletul Ponta-Petrescu a scăpat ieftin, cu o pereche de ochi daţi peste cap şi o foială fâstâcită! – este planul, pe paşi, a ce urmează.

Pentru că şi 40+%, nivelul la care va ajunge taxarea muncii după reducerea cu 5pp a CAS la angajator, este tot mare. România tot nu iese din top 10 european şi mondial. În continuare, suntem cu peste 10pp faţă de vecinii bulgari, faţă de majoritatea ţărilor emergente sau chiar faţă de unele economii dezvoltate. În continuare taxăm munca mai mult decât dublu în comparaţie cu statele cele mai suple fiscal, aşa cum în mod fals ne place să ne considerăm atunci când ne uităm doar la “cota unică”.

Iar dacă lucrurile se opresc aici, toată lumea va fi mulţumită politic: “stânga” va putea spune că a “sprijinit mediul de afaceri”, iar “dreapta” că a apărat “responsabilitatea fiscală”. Pe când impactul (nu studiul, impactul însuşi), va fi foarte aproape de zero.