Riscograma

Ce plan B are România dacă se sparge UE?

„Look around the poker table: If you can’t see who’s the sucker, it’s you”. Europa cu două viteze 

Pentru cei care nu urmăresc prea atent ce se întâmplă în restul lumii, o căutare simpluță pe google eu+breakup ar fi de ajuns pentru a afla în ce termeni și cu ce frecvență se vorbește pe afară despre ruperea Uniunii Europene. După momentele „de neconceput” reprezentate de Brexit și victoria lui Trump, discuția s-a mutat subit de la „ce facem ca să nu se întâmple” la „ce facem dacă totuși se întâmplă”. Pierderi, beneficii, măsuri de atenuare a șocului – pe scurt, planul B.

În partea de lume unde euroentuziasmul este la maximum iar riscurile unei destrămări a UE sunt asemenea (România), discuția asta nu există. Decât în termeni sumari și optimiști – „imposibil așa ceva”, „n-are cum”, „să fim serioși”.

Măcar de dragul prudenței, un plan B ar fi prins bine măcar cu speranța să nu fie aplicat niciodată. Vestea mai proastă însă este că „ba are cum”. Datoriile suverane sunt tot acolo, găurile din bilanțurile băncilor la fel, dezechilibrele de turație economică dintre diverșii membri încă nu s-au rezolvat.

Semnalul că UE nu mai este o miză cu orice preț l-a dat acum doi ani ministrul german de finanțe Wolfgang Schauble, care a insistat la vremea aceea ca Grecia să fie dată afară din zona Euro. Chiar dacă până la urmă nu s-a întâmplat, simpla propunere a devoalat o decizie clară: rămâne doar cine vrea și poate.

De vrut, însă, n-au mai vrut britanicii, pe care d-l Schauble i-ar fi păstrat cu dragă inimă. Sigur, trebuia să suporte consecințe devastatoare, care să servească drept exemplu pentru cine ar mai îndrăzni să comită așa blasfemie, doar că ele încă întârzie să se producă.

Apoi s-a întâmplat neîntâmplata peste Ocean, unde a câștigat populistul, extremistul, bufonul care nu avea nici o șansă (și pe care dacă prin absurd ar fi avut-o, ar fi făcut prăpăd cu siguranță). N-a făcut destul încă, poate că o să facă – cine știe, dar mai contează și timing-ul.

Iar timing-ul este cum nu se poate mai dezavantajos pentru Uniunea Europeană. Într-o lună sunt alegeri în Olanda, unde euroscepticul Wilders este oficial favorit. După încă o lună sunt alegeri în Franța, unde madame Le Pen se bate în finală cu un tip pe lângă care Hillary Clinton aproape că părea om de stat. Bine, cine încă mai are încredere în „sondaje” poate să stea liniștit.

Ambii au parte de un context extrem de favorabil pentru ei – bandwagon-ul lui Trump: prima jumătate de an după investire, când foștii adversari încep să se resemneze cu ideea iar susținătorii sunt încă entuziasmați. Să-i adăugăm și pe britanici care la aproape un an de la Brexit arată cum poți să-ți alegi doar ce-ți convine din Europa și avem rețeta furtunii perfecte.

În cazul în care Franța ar ieși din UE (încă odată, dacă doar pe sondaje ne bazăm că „nu” atunci n-am învățat nimic din istoria contemporană), ea încetează efectiv să mai existe, cel puțin în forma pe care o înțelegem acum. Germania, singură, nu poate susține construcția actuală. Ar păstra, poate, un spațiu economic cu două, trei chiar patru viteze. Însă cine și în ce condiții poate să intre acolo nu este clar. Nici ce se întâmplă cu cine e lăsat pe afară.

În cazul României, plusul este prezența în România a unei bune părți din industria subansamblelor auto. Minusul este diferența uriașă de dezvoltare și competitivitate la nivelul întregii economii, care presupune costuri puțin confortabile. O situație greu de împăcat…

Iar dacă aterizează pe din afară, România este în situația de acum a spațiului ex-iugoslav, doar că în loc de un licurici puternic de jur împrejur va avea mai mulți, de calibre diferite – inclusiv Putin la mică distanță.

Cum ar trebui să arate un astfel de plan B? Este măcar posibil? Greu de răspuns. Dar dacă nu l-am făcut singuri, sigur se găsește cine să ni-l facă.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou