Riscograma

Anticorupția nu e moartă, anticorupția abia începe!

După climax-ul en-fanfare al anticorupției din România și ceva derapaje care încep să devină evidente pentru aproape toată lumea – fie că le tratează cu severitate interesată, fie cu indulgență nemeritată – începe să cânte și prohodul, vesel sau trist tot după caz: gata, s-a dus!

Nu s-a dus! De fapt, nici n-a început bine. O țară în care se fură în halul ăsta are nevoie să nu se mai fure atât, și gata. De noi depinde să găsim soluția de-a merge mai departe, cu eficiență mai mare decât până acum. Iar etapele de până acum au fost probabil necesare – li se poate reproșa eventual că s-au lungit prea mult.

Un scurt istoric al anticorupției, cu luminile și umbrele ei

În 2001 se înființa Parchetul Național Anticorupție – o titulatură cu rezonanță de țară bananieră dar, na, între timp lumea s-a obișnuit. S-a înființat la presiunile Uniunii Europene, să rezolvăm cumva cu corupția asta dacă vrem să aderăm.

A fost limpede destul de repede felul în care era folosită instituția. Să salveze aparențele cât timp nu se atingea de zonele cu adevărat sensibile.

Cazuri de corupție se mai găseau, dar majoritatea mărunte. Rata de condamnări era mare spre foarte mare, dar preponderent la cazuri mărunte. La un moment dat ajunseseră să aresteze ceva șofer de autobuz pentru că lua bani de la călătorii fără bilet. În schimb, când era vorba de cazuri cu adevărat grele, lucrurile se blocau: fie nu începeau anchetele deloc, fie ele se soldau cu achitări. Pe final, PNA a ajuns să se remarce mai degrabă prin abuzurile kafkiene decât prin succese.

La început, nu se făcea distincția dintre mică și mare corupție – ea a apărut pe parcurs. Oficiali din UE și SUA se declarau nemulțumiți de rezultate și cereau capete de „pești mari”. Așa s-a transformat în 2005 PNA în DNA, care și-a propus în mod manifest să se preocupe cu „marea corupție”.

Aici poate că am căzut cu toții într-o capcană a limbajului – noțiunile au redefinit sau măcar simplificat realitatea. De fapt, corupția nu este doar „mică” și „mare”, sunt multe etape intermediare și ar fi util de introdus barem noțiunea de „corupție mijlocie”.

Când un funcționar își condiționează serviciile de șpagă, este corupție mică. Aici au fost majoritatea succeselor PNA.

Dacă un politician – de la nivel local sau central – își organizează un aparat de colectat șpăgi, ei bine asta nu este mai mult decât corupție mijlocie. La rândul ei condamnabilă, doar să nu rămânem cu iluzia că aici se oprește totul. Aici au fost majoritatea succeselor DNA!

Marea corupție este cea care depășește liniile de partid, alternanțele la guvernare, chiar și cadrul procedural în care ar putea fi depistată și sancționată. Se întâmplă cu legea în mână și chiar cu licitații.

Top 10 cazuri de mare corupție în România

…materializate într-un grad mai mic sau mai mare dar rămase, practic, nepedepsite

Bancorex – al cărei beneficiar sonor a apoi fost „mogul bun” de-al anticorupției, fără să aibă cineva vreo greață evidentă. Și alte bănci mai mici, cunoscute (Banca Agricolă, acum la Raiffeisen) sau mai puțin (mai știe cineva ce era cu Banca Unirea, la ce folosea și cine avea acțiuni acolo? Și cum de-a aterizat apoi o vreme în mâinile unor foști caghebiști?).

Afacerea Țigareta – probabil doar vârful aisbergului dintr-o operațiune de contrabandă orchestrată de serviciile de informații și de care s-a aflat doar pentru că au ajuns să-și regleze conturile între ele.

Hidroelectricaschema prin care s-au inventat „băieții deștepți”, multimilionari din nimic. Cel mai rău lucru pe care l-au pățit ăștia este că au pierdut procesele prin care tot ei dădeau statul în judecată!

EADScontractul de un miliard de euro pentru „securizarea frontierelor” a fost încercarea a lui Năstase de-a intra în liga mare. Nu i-a ieșit, dar contractul a continuat bine-mersi iar Năstase a ajuns la pușcărie pentru alte „mari corupții” dar mai mijlocii.

Bechtel – alt jaf pornit de pe vremea lui Năstase, dar care acum nu mai e clar dacă a fost corupție de la început sau a devenit abia după (sau, să zicem, cu cât ne apropiem de ziua de azi, cu atât jaful de acolo e mai nesimțit). Plus toate telenovelele de pe restul traseului, cel dintre Brașov și București.

Microsoft – cazul ăla de sifonare în care singurii „vinovați” găsiți au rămas și în libertate și cu banii.

Roșia Montană„locul unde nu s-a întâmplat nimic”, în afară de ample mișcări suspecte pe bursă care de exemplu ar fi îmbogățit pe oricine ar fi vorbit la televizor despre proiect din vreo postură oficială.

e-România – încercarea Elenei Udrea de-a da jumătate de miliard de euro pe un site, desăvârșită într-o formă mai discretă/descentralizată de alde Ghiță

ANRPhoția prin care s-a reușit furtul încă o dată a ce au naționalizat comuniștii, din care vedem doar cazuri răzlețe dar nici o acuzație de sistem.

Hexi-Pharma – schema mafiotă prin care viețile victimelor au fost tranzacționate după modelul sicilian.

Și, probabil, cel puțin încă pe atâtea de unde încă n-au ieșit la suprafață destule informații încât să poată fi văzute ca atare.

Aproape toate au în comun valoarea foarte mare, de ordinul sutelor de milioane de dolari sau mai mult, aparenta legalitate (totul se face pe cât posibil cu „licitație”) și absența stridentă a condamnărilor! Ca și în 2004, îți vine să te întrebi „dar unde sunt peștii mari”?

Nu cred că trebui să-i fie găsită DNA o vină în asta, și nici măcar PNA! Ele lucrează cu doctrina care le este pusă la dispoziție – la pachet cu informațiile și instrumentele specifice.

Este interesant un pasaj dintr-un prohod trist, care spune că hoții nu mai vorbesc la telefon ci folosesc instrumente criptate ca Whatsapp sau Telegram. Pentru că îmi place vorba „v-am zis eu”… – 27 decembrie 2011! – păi dacă vânturi stenograme peste tot și când e cazul și când nu e, la ce să te aștepți?

Ei bine, doctrina asta este cam șchioapă! Nu poți alerga o cursă într-un singur picior, oricât de puternic ar fi el. Și, ca și acum un deceniu și jumătate, nu pare să existe destul interes politic și administrativ pentru a merge mai departe.

Ne place poate să ne amăgim, dar pedepsele și polițaii nu sunt niciodată suficienți pentru a-i face pe criminali să nu mai ucidă și pe hoți să nu mai fure. Necesari, dar nu suficienți.
Nu există suficiente pușcării și destule servere de interceptare pentru a opri jaful dacă în continuare se poate fura exact la fel ca înainte și în continuare există alți oameni dispuși să riște orice pentru a se îmbogăți peste noapte. Chinezii tot încearcă cu gloanțe în ceafă, și tot degeaba!

Noi avem… ce? 147 de oameni în pușcărie pentru „fapte de corupție” (bun, și alte câteva sute deja-eliberați) la sfârșitul a mai bine de un deceniu și jumătate de „luptă”, care cică și-ar fi depășit apogeul. Se fură mai puțin? Nimic care să indice asta!

Și se va tot fura cât timp anticorupția nu își construiește și un pilon preventiv, principal, pe lângă cel judiciar care să intervină doar în ultimă instanță.

Care este ieșirea

Primul și cel mai important ingredient este transparența administrativă maximă. Sunt prea multe de spus, buna-guvernare se face în cel puțin o generație, nu într-un articol. Dar să luăm doar un exemplu recent – anul trecut, pe final de mandat, guvernul Cioloș anunța pe nepusă masă un contract de achiziție de corvete. Prețul, decent la început, s-a dovedit după scurt timp dublu. Nu știm dacă asta era o afacere de corupție sau nu, în etapa asta nici nu contează. Nu contează nici dacă „era oportună”, „aducea locuri de muncă”. Problema uriașă acolo este că decizia a fost luată în secret și anunțată brusc (exact ca Bechtel și EADS la vremurile lor) – chestie care în sine este de natură să stârnească suspiciuni. Chiar dacă admitem că de data asta a fost o decizie de bună credință, lipsa de transparență și a dezbaterilor prealabile legitimează, pe viitor, același comportament din partea unora verificabili ca „mari-corupți”.

Sau câtă încredere să ai când își păstrează până la final postul de ministru unul care a luat sute de mii de euro din offshore pentru câte un site care a avut mai mulți vizitatori după ce s-a aflat de jonglerie decât înainte?

Anticorupția va apărea cu adevărat atunci când nici unul dintre factorii care încurajează furtul nu va mai fi acceptabil – indiferent dacă vine din partea taberei politice favorite sau a ăleia rivale, indiferent dacă vine de la securiștii răi sau de la ăia buni. Sunt legi care se pot face pentru asta, dar detaliile despre ce ar trebui să conțină ele contează mai puțin. Importantă e așteptarea publică.

Rușine, rușine, rușine!

Ordinea socială funcționează cam peste tot pe baza unui cuplu de forțe între vinovăție și rușine. În funcție de specificul cultural, cocktail-ul vine în combinații variate. La noi vinovăția internalizată este aproape egală cu zero (frica de pedeapsă mai compensează, dar nu destul) în schimb rușinea ar funcționa dacă ar fi exploatată mai bine.

Acum 17 ani, când se înființa PNA, Bucureștiul era un oraș teribil de murdar – la propriu – o societate abia intrată în febra consumului nu știa încă ce să facă cu atâtea ambalaje. Dacă aveți memorie vizuală, faceți exercițiul ăsta: Rânduri de gunoaie împodobeau bordurile iar aproape toată lumea arunca orice pe jos, cu sau fără vreo scuză ieftioară – că „nu sunt coșuri”, că „sunt prea puține”, că „sunt prea departe”.

În ani de zile, schimbarea a trecut aproape neobservată, dar – pentru nici o generație – este incredibilă. N-a fost nevoie nici măcar de amenzi (frică), deși poate că ar fi accelerat puțin procesul și poate că ar fi utile acum ca să elimine chiar și excepțiile. Doar că așteptarea publică a devenit suficient de puternică încât azi, în sfârșit, „e rușine”.

Anticorupția poate să fie o chestie la fel de simplă. Nu dau șpagă, că mi-e rușine! Nu lua șpagă, că e rușine! Dă legi și proceduri care să facă imposibilă barem vreo suspiciune de furt, ca să nu mai ajungem să ne fie rușine unii de alții!

shame

Sursele ilustrațiilor: cartoonmix.com, giphy.com

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou