Riscograma

Falimentul moral al României

Dintr-o criză poţi ieşi mai puternic sau mai debil. România pare să fi ales ultima cale.
(sursa graficului: Romania Top Executives Survey, Octombrie 2010, A.T.Kearney)

Poate cea mai mare nenorocire în această criză este că toată lumea speră acum să ne întoarcem măcar de unde am plecat. România era pe traseul de recuperare a unui handicap economic şi avea nevoie de mulţi ani de creştere rapidă.

Ştiaţi că România este, chiar în această clipă, în încetare parţială de plăţi?
Ştiaţi că România este, chiar în această clipă, în încetare parţială de plăţi?

După o întrerupere de cel puţin doi ani, la sfârşitul căreia alte ţări îşi vor relua creşterea, România încă nu ştie dacă a ajuns pe fundul prăpastiei. Acum, discuţia se cantonează în jurul a trei legi cerute de FMI pentru a elibera următoarea tranşă de împrumut. Cu ce schimbă lucrurile legea salarizării unitare, cea a pensiilor sau a bugetului? Formal, de ele depinde supravieţuirea financiară a României. Fundamental, ele nu schimbă nimic.

Constrângerile bugetare erau o ocazie excelentă pentru reforma aparatului birocratic. Însă, în loc ca funcţionalităţile sale să fie regândite cu totul, la o fracţiune din necesarul de forţă de muncă, Guvernul a ajuns să taie din venituri. Funcţionarii au rămas la fel de mulţi, la fel de puţin utili, iar scăderea de salarii se transformă în resemnare: oricând se poate şi mai rău.

Nedreptăţile din interiorul largii categorii a bugetarilor sunt însă bine conservate. Profesorii şi mai ales medicii primesc salarii mizerabile pentru a le rămâne destui bani castelor statului feudal: funcţionarii superiori, ofiţerii şi şefii din poliţie sau justiţie. Deşi pensiile şi salariile înseamnă doar jumătate din cheltuielile bugetului, beneficiarii lor sunt principalii vizaţi de tăieri. În timpul ăsta, miliarde se scurg aiurea pe investiţii iluzorii sau pe nevoi inventate de „bunuri şi servicii”.

Grecia dă faliment azi
Grecia dă faliment azi

Aşa se face că problemele bugetare ale României nu ţin nici de încasări – chiar dacă se pierd bani din evaziunea fiscală – şi nici de cheltuieli – chiar dacă există, într-adevăr, privilegii nemeritate. Cu un buget construit corect, România ar avea echilibru sau chiar excedent. Iar acordul cu FMI s-a dovedit o poliţă de asigurare nu împotriva turbulenţelor financiare externe, ci a incompetenţei administrative a Guvernului. Din păcate, poliţa a funcţionat.

Soluţiile propuse pentru „relansarea economiei” ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Nu de mai multe investiţii este nevoie acum, ci de fiscalizarea mai redusă a muncii. În România, munca este taxată cu 45%, adică unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa. 35% înseamnă contribuţii şi doar 10% vin din cota unică. Nu de programe guvernamentale duc lipsă companiile, ci de o administraţie care să nu le mai pună beţe-n roate.

Deja economia privată s-a decuplat complet de schizofrenia oficială. Nu mai contează cifrele de la statistică, nu mai contează „consumul de curent”. Indiferent dacă ele vor arăta luna viitoare plus sau minus, un lucru este destul de clar. Urmează ani buni de zvârcolire. Cine reuşeşte să vândă încearcă să minimizeze contactul cu administraţia, inclusiv după principiul că dacă plăteşti taxe acum rişti să primeşti amenzi mai târziu. Iar cine nu reuşeşte să vândă la fel ca înainte este din ce în ce mai tentat să se îndrepte spre buzunarele statului, pe canalele de lobby sau corupţie ştiute.

Încă doi ani de coşmar, încă un deceniu pierdut
Încă doi ani de coşmar, încă un deceniu pierdut

Nu de statutul din 2008, de ţară abia ieşită din subdezvoltare, are România nevoie. El va fi recuperat mai devreme sau mai târziu. Dar asta nu ar însemna decât consolidarea unei economii şi a unui stat de tip latino-american.

Articol publicat în România Liberă

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou