Riscograma

15 mituri anti-privatizare. De ce proprietatea de stat este întotdeauna o idee proastă

A venit rândul energiei.

De fiecare dată când „nu ne vindem ţara”, e clar că iar urmează să dăm ceva pe nimic.

Deznodământul e întotdeauna acelaşi, însă la umbra unui aşa măreţ slogan mor toate argumentele care, dacă ar fi asumate, ar putea aduce un preţ mai bun.

„Până acum, privatizările s-au făcut în pagubă”

E oarecum adevărat, însă vinovată nu este privatizarea ci amânarea ei. Dacă ar fi dat toate companiile în 1990 pe câte un dolari, statul ar fi avut în ultimii 20 de ani beneficii nete (impozite încasate minus pagube plătite) mai mari decât are acum.

„Privatizarea e o măsură de dreapta”

Istoric şi ultrasimplificat, da. Însă astăzi aproape niciun partid de stânga din lumea civilizată nu mai visează la companii de stat. Păi de ce să îngroape bani în ele când ar putea să-i folosească pentru ajutoare sociale?

„Să fie păstrate companiile profitabile!”

O companie de stat profitabilă devine un magnet pentru căpuşe. E doar o chestiune de timp până când nu va mai fi profitabilă.

„Statul cedează controlul…”

Este exact pe dos! Statul are mai mult control. Dacă o companie de-a sa nu-şi poate achita taxele, guvernul e cu mâinile legate – trebuie să le şteargă. În schimb, dacă proprietarul privat nu plăteşte, statul îi poate executa şi revinde compania de oricâte ori.

„Trebuie aşteptat să mai crească preţul”

Teoretic, în unele cazuri este o teză validă. Practic, dacă regula este aplicată la nivel general, câştigurile obţinute vor fi irosite pentru cazurile în care pronosticul de creştere a fost greşit.

„Privatizările duc la scumpiri”

Asta se întâmplă când resursele fizice erau valorificate sub preţul real, pentru satisfacerea clienţilor politici şi adormirea publicului. În rest, privatizarea duce de cele mai multe ori la ieftniri. Un studiu de caz: termoficarea din Ploieşti.

„Niciun stat nu-şi vinde…”

Ba bine că nu! Până şi francezii

„De ce să nu ia statul tot profitul?”

Preţul plătit este cel puţin egal cu capacitatea dovedită a statului de-a face profit pe termen mediu şi cel mult egal cu capacitatea presupusă a cumpărătorului.

Deci dacă preţul este mic, probabil că profitul nu va exista iar dacă cumpărătorul simte că se poate descurca mai bine, statul primeşte nişte bani pe care nu i-ar fi vîzut niciodată.

„Este de ajuns să se privatizeze managementul”

Da şi nu: se rezolvă problema incompeteţei, dar rămân conflictele de interese. În continuare, managerul este tentat să respecte agenda politică a proprietarului şi se bazează pe plasa de siguranţă dată de faptul că statul are pârghii legale prin care să-şi salveze investiţia în caz de pericol. În plus, managerul privat are interesul să maximizeze câştigurile pe termen scurt – vă amintiţi „locaţia în gestiune”?

„Fabricile nu pot fi vândute, aparţin poporului”

O teză contradictorie! Decizia de-a vinde este un atribut al proprietăţii. Iar din banii obţinuţi (indirect, de exemplu prin reducerea taxelor pe muncă), poporul poate cumpăra acţiuni la „fabrici” de care să dispună când şi cum vrea. În SUA, de exemplu, este considerată publică oricare companie listată la bursă.

„Ce rost are privatizarea dacă cumpărătorii sunt companii străine dar tot de stat?”

Simplu! Ele riscă banii propriilor cetăţeni, deci pentru contribuabilii români e ca şi cum ar fi private. În plus, dacă au adunat bani de investiţii înseamnă că sunt printre puţinele cu management relativ competent.

„Resursele nu trebuie cedate”

Perfect adevărat. Din resurse, statul îşi poate asigura o rentă care nu cere un efort de management prea mare. Trebuie doar să fie lacom: să ceară redevenţe cât mai mari pentru petrol, gaze sau chiar pentru apa din lacurile de acumulare. În schimb, mijloacele de exploatare – sonde, ţevi, turbine – nu sunt parte integrantă a resurselor şi merită măritate rapid.

„Unele lucruri sunt de importanţă naţională, strategice, etc”

La fel este şi siguranţa alimentară, dar nimeni nu pretinde că statul ar trebui să vândă mâncare.

Iar reguli de bun-simţ cum ar fi „ţevile de gaze nu se taie” sau „calea ferată nu se fură” pot fi respectate şi de companii, ba chiar mai riguros.

„Monopolurile naturale trebuie să rămână la stat”

Realitatea este că nu prea mai sunt monopoluri. Iar puţinele rămase – Transelectrica, Transgaz sau calea ferată ar funcţiona mai bine după modelul Bursei – deţinute de clienţi.

„Privaţii urmăresc doar profitul”

Da!


Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou