bulgaria

Lucian Davidescu

Iată de ce se umflă factura la curent

Şi de ce bulgarii n-au mai răbdat.

Dacă vă uitaţi din când în când la ce conţine factura de electricitate, ştiţi deja că sunt taxate cel puţin două lucruri pe care nu le-aţi văzut vreodată livrate: „certificate verzi” şi „contribuţie pentru cogenerare”. Dacă v-aţi uitat recent, aţi constatat că aceste două taxe se apropie deja de 20% din valoarea facturii.


Vecinii bulgarii s-au uitat deja, au ieşit cu facturile în stradă şi au răsturnat un guvern.

Dar ce sunt aceste taxe şi de ce le plătim?

Ambele sunt directive europene relativ recente, adoptate într-o formă sau alta de toate ţările membre. România a ales însă formele cele mai dure şi a negociat cel mai puţin avantajele pe care le avea deja. De ce? Pentru ca „băieţii deştepţi” să poată călări în continuare sistemul energetic.

Certificate Verzi (RES – renewable energy support).

Este o formulă prin care distribuitorii de energie (deci, în final, consumatorii) subvenţionează investiţiile în surse de energie regenerabilă – eolian, solar, hidro, biomasă.

În total, în următorii 10 ani ar trebui ca 10 miliarde de euro să iasă din buzunarele consumatorilor şi să intre în ale producătorilor de energie verde. Metoda prin care se întâmplă acest transfer este următoarea: fiecare MWh regenerabil produs primeşte un număr de „certificate” – 6 pentru solar, 3 pentru hidro, 3 pentru biomasă, 2 pentru eolian. Ele pot fi vândute pe bursa dedicată, nu mai scump de 55 de euro fiecare şi nu mai ieftin de 27 de euro fiecare. Distribuitorii sunt obligaţi să cumpere un număr de certificate, proporţional cu ţinta. Aşa se face că în februarie certificatele au adăugat 12,5% la factură, adică pentru fiecare 8 kWh consumaţi românii au plătit încă unul. Iar cifra va tot creşte, odată cu ponderea regenerabilelor.

Scopul este ca, până în 2020, 24% din energie să provină din surse „verzi” (deşi ţinta la nivel european este de numai 20%). Pentru asta, România oferă cea mai generoasă schemă de compensare şi impune cele mai mari penalităţi pentru cei care nu se conformează.

Colac peste pupăză, România a acceptat să scoată de la numărătoare hidrocentralele de peste 10MW putere instalată, care asigură deja 30% din consumul total şi ar fi arătat că ţinta a fost respectată dintotdeauna. Ideea Comisiei Europene a fost ca toată lumea să facă un efort, chiar dacă pleacă de pe o poziţie bună. Însă alte ţări au ştiut să-şi negocieze mult mai bine efortul. Polonia, puternic dependentă de combustibilii fosili, şi-a asumat o ţintă de numai 15%, pe care a preferat să o neglijeze. Suedia, singura ţară UE care depăşeşte România la pondere hidro, are o ţintă foarte ambiţioasă, comparabilă cu a României, dar speră să o atingă pe cale naturală. Schema de subvenţie a fost mult mai modestă (şi a fost închisă pentru investiţiile de după 2009) iar penalităţile – suficient de mici încât cei mai mulţi distribuitori să aleagă să le plătească.

Contribuţia pentru cogenerare (CHP – combined heat and power).

Este o formulă prin care distribuitorii de energie (deci, din nou, consumatorii) subvenţionează producţia simultană de electricitate şi căldură, mai exact „cogenerare de înaltă eficienţă”. Costul pe 12 ani este de 4,7 miliarde de euro.


Şi asta este o schemă pe care România a mai experimentat-o şi la care stă „bine”, este vorba de tradiţionalele CET-uri care în afară de curent produc şi căldură pentru RADET-uri, care vine pe ţeavă şi încinge caloriferele la preţuri ameţitoare.

Întrebarea firească este dacă eficienţa e aşa înaltă, de ce mai trebuie subvenţie. Iar legiuitorul explică printr-un nonsens rar: „In aceste conditii, mentinerea in piata a centralelor de cogenerare, ce realizeaza economii de combustibil fata de producerea separata, dar inregistreaza costuri de producere semnificativ mai mari, nu poate fi realizata fara acordarea unui sprijin”. Deci fac economii atât de mari că nu rezistă pe piaţă, da?

Ideea din spatele schemei este foarte corectă şi generoasă din punctul de vedere al fizicii, însă are probleme economice – motivul pentru care CET-urile comuniste au eşuat (spre deosebire de hidrocentrale, care sunt doar căpuşate). O centrală pe combustibili fosili, să zicem gaze, are un randament relativ redus – 30-40% (care ar urma să ajungă la 60% în regimul de „înaltă eficienţă”). Restul reprezintă căldură reziduală, a cărei temperatură nu e destul de mare să învârtă vreo turbină, dar care teoretic poate fi folosită cu succes pentru încălzire. Numai că pe parcurs intervin mai mulţi factori care pot transforma câştigul în pagubă.

Un factor este sincronizarea – perioadele în care necesarul de căldură este corelat cu cel de curent sunt destul de rare, regula este că o centrală fie produce în principal curent şi aruncă o parte din căldură, fie produce în principal căldură şi pierde o parte din oportunitatea de-a produce curent. România, cu oscilaţiile sale climatice şi iarna de 3-4 luni, amplifică această problemă. Alta este povestea în Nord, unde sezonul rece durează 8-9 luni, cu variaţii destul de line.

Alt factor este reţeaua de distribuţie – cu cât este mai lungă, cu atât pierderile pe traseu sunt mai mari. Dacă mai apar şi găuri pe traseu, deja adio rentabilitate.

Iar al treilea factor este faptul că la RADET-uri se fură pe rupte, astfel că pierderea se transformă în catastrofă.

Cogenerarea poate fi o idee bună doar dacă se găsesc alte tipuri de consumatori, nu dacă „agentul termic” le este băgat pe gât la preţuri exorbitante clienţilor captivi care stau la bloc, cu investiţii făcute tot din banii lor.

La final, pe lângă consum care e maxim jumătate din total, avem de plătit aşa:

1. Factură uriaşă la RADET, care continuă să includă indirect „pierderile de pe reţea”, deşi altfel suna minciuna la contorizare.
2. Taxele care se transformă în subvenţii pentru căldură.
3. Gazele scumpe, inclusiv ca urmare a faptului că Petrom şi-a făcut centrală de „înaltă eficienţă” pentru a ocoli interdicţia de export, cu banii economisiţi din redevenţa minusculă cerută de stat.
4. Contribuţia pentru cogenerare, care nu lasă sistemul să sucombe – o privire sumară pe lista beneficiarilor îi scoate la iveală pe câţiva dintre aceiaşi „băieţi deştepţi” care învârteau curentul „ieftin” sau gazul „ieftin”.
5. Certificatele verzi în schimbul faptului că CET-urile de de „înaltă eficienţă”, vai, scot fum.
6. TVA, acciză (!), taxă radio-TV.

Ghici ce primim în schimb!

Citeşte şi:

  • 3 manipulări ordinare din scandalul gazelor de şist
  • Cât de profitabilă este mica producţie de energie electrică verde
  • 10 dovezi că responsabilii cu transporturile din România sunt IMBECILI
  •  

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *