Standard
Lucian Davidescu

Secretul unanimităţii schizo din Parlament

Deputaţii nu sunt cretini. Creieraşele lor sunt capabile de matematici superioare. Iată dovada!

Pentru ca să fie clar de la început: Reducerea TVA pentru alimente şi ridicarea plafonului de impozitare pentru pensii (1) nu se vor aplica, (2) dacă se vor aplica, vom plăti mai mult pe altă parte şi (3) dacă preţul pare acceptabil, oricum nu vom primi nimic în schimb, pentru că preţurile nu vor scădea.

E deja-vu! Acum doi ani, salariile profesorilor creşteau prin vot cu 50%. În realitate, au scăzut cu 25%. Pagube colaterale: rating junk, atac contra leului, credibilitate la pământ. Este firesc ca statul să-şi facă politica bugetară aşa cum crede de cuviinţă, însă este o minciună dacă taie doar de pe coloana de venituri fără să umble şi la cea de cheltuieli.

Decizia Parlamentului este aiuritoare. De ce să votezi tu, deputat al Puterii, pentru o lege pe care nu o susţii şi pe care ştii că n-o vei aplica!? Ignori posibilele pagube colaterale din prostie? Nici vorbă! Dimpotrivă, instinctul politic e în stare să proceseze ecuaţii matematice complexe din teoria jocurilor şi a deciziilor.

Niciodată nu poţi mulţumi pe toată lumea. Asta-i politică. Uneori, însă, ai de comparat un avantaj mic pentru tine contra unui neajuns enorm pentru alţii. Deja, asta-i etică. Uneori, etica îţi spune că trebuie să te sacrifici – ăsta-i caracter. Alteori, etica (sau mai exact lipsa ei) îţi spune că trebuie „să te fructifici”. Asta se cheamă ticăloşie. Avem unanimitate? Avem!

Nu e un secret – democraţia în forma de-acum are ceva imperfecţiuni: printre ele, aceea e că demagogia devine cea mai eficientă formă de comunicare. Regula e simplă: majoritatea decide, dar o minoritate plăteşte. Dragă alesule, nu-i aşa că ştii deja ce trebuie să faci?

De la o idee banală, instinctuală – să iei de la bogaţi şi să dai la săraci – totul devine o ecuaţie complexă: în teoria jocurilor şi a deciziilor se numeşte „Optimalitatea Pareto” şi este metoda prin care să tot redistribui fără ca bogaţii să se supere. Însă bogaţii nu doar că se supără – mai şi sărăcesc.

De voie, de nevoie, trebuie să cauţi tot o rezolvare ştiinţifică. „Echilibrul Nash” este situaţia în care iei de la toţi – şi bogaţi şi săraci – şi îţi dai ţie, având însă grijă să-ţi asiguri majoritate de voturi cu minimum de costuri. Pare simplu, dar sunt atâtea răsturnări ale răsturnărilor că de-aia nu se ştie niciodată exact care partid urmează.

Când eşti în competiţie politică şi adversarul tău îţi imită metodele, jocul devine şi mai dur. Faci ca el şi mergi mai departe sau faci ca tine şi te sinucizi. E de vină Opoziţia că provoacă, e de vină puterea că cedează? Păi nici nu contează, pentru că rolurile se tot schimbă dar scenariul rămâne acelaşi.

Mihai Giurgea: Partidele româneşti sunt ca nişte sticle de vin, frumos colorate. Două sticle au etichete pe care scrie “partide de dreapta”. Altă sticlă are lipită eticheta de partid modern, social-democrat. Dar e o ţeapă! În sticle nu e nici un fel de vin. În toate e acelaşi pişat vechi, comunist şi rozaliu.

Și uite de ce „pagubele colaterale” încep nu doar să aibă sens ci chiar să funcţioneze în favoarea ta. Dacă reuşeşti să ţii o gloată în sărăcie, ai parte de cel mai facil Echilibru Nash. Cu doar câteva firimituri, adunate de la ultimii proşti care mai muncesc, îţi cumperi o majoritate.

În schimb, dacă – Doamne-fereşte! – ar trebui să convingi o majoritate de oameni bogaţi, s-ar putea să te trezeşti că de fapt nu au nevoie de tine. Păi nu mai bine ai tu grijă să rămână săraci?


Lasă un răspuns la spartan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

mobutu

corect, ăsta e socialismul.

pure poison.

Mihai

Maestre, ma onorati! Danke schon 🙂

Iar tabloul lui Goya este exact oglinda realitatii…

MIA

>Păi nu mai bine ai tu grijă să rămână săraci?

Personal nu cred în teorii de-astea niţeluş conspiraţioniste cu cei care vor să ţină majoritatea în sărăcie/prostie etc. pentru că "e mai uşor aşa". Pur şi simplu nu cred că cineva ar fi capabil în România actuală să urmărească la modul coerent şi consistent un astfel de plan elaborat ( ca şi altele de complexitate similară – de genul construirii unei reţele de autostrăzi etc ) … 🙂

Lucian Davidescu

@mobutu

Nu doar socialismul…

@Mihai

Onoarea-i a mea, spunerea e antologică 🙂

@MIA

O mai ţii minte pe aia cu scosul din cap a cuiului cu autostrăzile? 😀

spartan

Ce ne deosebeşte pe noi, românii, de alţii?

Ce îi deosebeşte pe aleşii noştri faţă de ai altora?

De data asta nu Pareto are răspunsul ci Maslow: în celebra sa piramidă a necesităţilor apar două tipuri de nevoi, inferioare şi superioare. Marea majoritate dintre români şi dintre ai noştri parlamentari (veri buni cu primatele), nu reuşesc să treacă graniţa dintre aceste nevoi. Încă simt nevoia disperată de a agonsi, de a fura, de a avea puterea… într-un cuvânt nevoia de siguranţă dar nu au ajuns şi probabil că nu vor ajunge niciodată în această viaţă la stadiul în care să dorească să rămână ceva în urma lor.

În majoritatea ţărilor există comisioane, există şpagă, dar cei de pe acolo mai fac şi câte ceva pentru ca să se vadă că au trecut pe acolo. Iar unii chiar rămân în istorie pentru ceea ce au făcut.

Cât despre ai noştri… vorba lui Eminescu: "Unde eşti tu, Ţepeş-Doamne…"

P.S. Deoarece ultima aventură comentată aici s-a petrecut între zidurile Camerei Deputaţilor, înclin să acord acestei instituţii ( în contextul poeziei) titulatura "casa de nebuni".

de-a dura lex

@ spartan

agonisirea, furtul (la nivelul celui din administraţie) şi puterea satisfac o nevoie superioară, nu inferioară: cea de statut (stimă).

spartan

dura lex,

Teoretic, ai dreptate… dar nu amesteca merele cu perele!

Dacă statut înseamnă CE AI, da, de acord; furtul, agonisirea prin orice mijloace îţi pot ameliora statutul.

Dacă însă statut înseamnă CUM EŞTI şi CE FACI, ceea ce întreprind politicienii noştri înseamnă de fapt o scădere a stimei. Şi asta se vede.

Activitatea politicienilor români nu e de nivel superior (politic vorbind) ci o lupta pentru putere, pentru beneficii. Nimic mai mult decât ceea ce întâmplă într-o turmă de maimuţe, unde masculii se luptă pentru poziţia predominantă. Ţi se pare chiar aşa superior acest instinct animalic??

Pe vremuri candidaţii la putere se duelau şi câştiga cel mai tare, iar poporul asista.

În contextul actual însă, suntem şi noi implicaţi : victime colaterale în războiul absurd dintre putere şi opoziţie, nimic altceva.

Deveanu Silviu

Nu impartasesc niciuna din cele 3 "postulate" si voi demonstra ca sunt lipsite de logica. Piata painii(atentie, nu si a produselor de panificatie, a fainii, graului si a celor la care va puteti gandi sau visa!) este de cca. 1 miliard euro, evaziunea de cca. 80%, incasandu-se un impozit indirect ( TVA ) de 48 milioane euro. Daca s-ar fiscaliza intreaga piata, lucru pe deplin posibil prin masuri serioase de control (prima abatere-obligativitatea de a avea casa de marcat, a doua suspendarea activitatii s.a.m.d.) statul ar incasa cu 5% TVA de 50 milioane euro. Q.E.D. A, nu se poate daca nu se vrea, nu este posibil daca statul, implicit baietii destepti au interes, nu-i posibil daca se urmareste pauperizarea celor mai saraci etc. Si, o ultima chestiune, daca statul ar dori sa elimine TVA pentru acele de patefon sau pentru sacazul de coarde de vioara, sau de lapte, sau de pianine etc. ar putea-o face? Sloganul bani mai multi la buget este fals (importante sunt prioritatile si chivernisirea bugetului), asemenea celui ca statul este un prost gospodar, asemenea celui NU NE VINDEM TARA…Si o idee, poate fi discutata in ceea ce priveste procentul, ce ar insemna o reducere cu 50% a parcului auto apartinand statului, oare ministrii, parlamentarii, directoasii n-ar mai veni la slujba cu propriile mijloace de transport sau chiar per pedes?

Lucian Davidescu

@spartan

Casa de nebuni nu e acasaaaaa 😀

@Deveanu Silviu

Pentru început, constat că nu ştii să faci calculul TVA.

Pentru datele furnizate de tine, cifra nu este 48 milioane ci 38,71 milioane.

După ce vei descoperi "cum vine asta", putem să discutăm şi despre lucruri mai complexe.

de-a dura lex

@ spartan

faci o mică confuzie.

nevoile superioare şi cele inferioare nu sunt ca atare din punct de vedere al moralităţii sau al altor aspecte de valoare umană (intelect, rafinament etc.).

sunt superioare şi inferioare doar din punctul de vedere al ierarhiei lor, al ordinii în care se manifestă şi trebuie acoperite.

şi, ca rezultat, din punctul de vedere al mecanismului prin care influenţează comportamentul.

nevoia de putere nu este altceva decât nevoia de statut.

nu nevoia este morală sau imorală, ci mijloacele prin care cineva încearcă să şi-o astâmpere.

atunci când furi o pâine, că altfel mori de foame, îţi satisfaci o nevoie inferioară (fiziologică).

dar atunci când furi un milion de €, pentru a-ţi cumpăra vile şi automobile, îţi satisfaci nevoia de statut.

da, într-un mod imoral (şi ilegal), dar asta este o cu totul altă chestiune.

dacă nu eşti convins, încearcă să localizezi între nevoile inferioare acele chestiuni pe care le blamezi.

– nivelul 1 este al funcţionării organismului;

– nivelul 2 este al siguranţei personale.

– nivelul 3 este al apartenenţei la grupuri (nu elitiste, ci pur şi simplu grupuri de oameni).

parlamentarii de care vorbim nu fură pentru a-şi satisface nevoia de hrană, de locuinţă sau de ieşit cu prietenii la un păhărel.

n-are nicio legătură cu nevoile inferioare.

dealtfel, ideea de bază a teoriei lui Maslow este modul de satisfacere a nevoilor, într-o anumită ordine:

o nevoie, odată satisfăcută, nu se mai manifestă, comportamentul fiind influenţat decisiv de nevoia imediat superioară.

de bună seamă, parlamentarii şi-au satisfăcut nevoile inferioare, comportamentul lor este dictat acum de nevoile superioare (adică de cea de statut).

ierarhia nevoilor este a nevoilor, nu a oamenilor.

nu este o ierarhie a mijloacelor folosite pentru a satisface nevoile.

——–

ceea ce am scris mai sus nu este teoria chibritului.

este foarte importantă localizarea corectă a nevoilor pe care demnitarii şi le satisfac prin furt şi alte asemenea.

comportamentul lor este, virtual, al oricărui român care ar ajunge în acea poziţie (au acelaşi comportament cu restul cetăţenilor, doar nu sunt aleşi pentru că sunt "mai hoţi", şi nici nu urmează un curs de "înhoţire" după ce sunt numiţi în funcţii înalte).

asta este problema: românul este învăţat să-şi satisfacă nevoia de statut prin mijloace imorale şi/sau ilegale.

şi asta pentru că nu le poate satisface în mod moral şi legal.

iar asta pentru că nu îi sunt recompensate pe adecvat rezultatele bune.

un exemplu care, chiar dacă poate părea simplist, nu este deloc:

eşti elev şi ai de învăţat o lecţie.

dacă nu o ştii pe de rost, iei notă mică.

dar dacă eşti inteligent, eşti atent să înţelegi cu adevărat şi nu poţi învăţa pe de rost.

deci, dacă eşti un elev inteligent, iei recompense mici dacă îţi utilizezi acea inteligenţă într-un mod moral.

urmarea firească este că îţi faci fiţuici.

alternativa logică este să renunţi la satisfacerea nevoilor.

şi aşa înveţi că, dacă nu furi, eşti un fraier.

de-a dura lex

@ spartan

am uitat să scriu ceva în comentariul anterior.

de ce este important să ştim că furtul demnitarilor satisface o nevoie superioară:

deosebirea fundamentală dintre nevoile superioare şi cele inferioare este comportamentul lor pe măsura satisfacerii sau nesatisfacerii:

– nevoile inferioare se reduc odată cu satisfacerea lor şi se amplifică dacă sunt ţinute nesatisfăcute;

– nevoile superioare invers: se amplifică dacă sunt satisfăcute şi se reduc dacă sunt ţinute nesatisfăcute.

dacă furtul deminitarilor ar satisface nevoi inferioare, în urma furtului nevoile respective ar dispărea, iar furtul n-ar mai fi necesar (demnitarul ar fura doar la început, după care ar deveni tot mai cinstiţi).

în acest caz, pentru înlăturarea furturilor ar fi nevoie doar de puţin timp şi nicio măsură administrativă, lucrurile s-ar rezolva de la sine.

dar, fiindcă furtul demnitarilor satisface nevoi superioare, acestea se amplifică dacă sunt satisfăcute (prin furt), iar demnitarul va fura şi mai mult (acesta este comportamentul real – demnitarul fură, vede că prin furt şi-a satisfăcut nevoia foarte bine, şi fură din ce în ce mai mult, corespunzător unei nevoi de statut din ce în ce mai presantă).

în acest caz, pentru înlăturarea furturilor este neapărat nevoie ca acel furt să nu mai conducă la satisfacerea nevoii.

soluţia este, fireşte, pedepsirea celor care fură.

nepedepsirea unui furt nu înseamnă doar pierderea ca rezultat direct al acelui furt, ci este un stimul pozitiv al comportamentului banditesc, care va atrage multe alte furturi, mult mai mari.

Deveanu Silviu

In exemplul pe care l-am dat spuneam ca piata painii este de cca. 1 miliard euro la stagiul To (exprimata in preturi fara TVA, fara sa specific asta, lasam a se intelege) si am considerat, pentru comparabilitate ca vom avea de-a face si dupa aplicarea legii, stagiul T1, cu aceiasi piata exprimata la fel. Si atunci, cum e cu calculul? Oricum valorile nu sunt semnificative, important este sa fie scoasa la suprafata evaziunea sau nu-i asa. Si as mai adauga ceva, in ce tara exista un astfel de pret minuscul la produsul paine, realizata cu materie prima de baza de foarte proasta calitate, din foarte mult grau furajer, cu gluten, greutate hectolitrica, W, etc. neconforme chiar stasurilor ante '89. Asa ca un TVA redus la 5% ar face posibila eliminarea sau reducerea substantiala a economiei negre in domeniu, ceea ce ar fi lucru mare. Insist, impozitul indirect-TVA- n-are a face cu dimensiunea pietii, sau n-ar trebui sa aiba de-a face intr-un asemenea calcul.Scuze pentru insistenta.

Lucian Davidescu

@Deveanu Silviu

OK, să zicem.

De acord că taxele mai mici încurajează conformarea voluntară, dar ce legătură are asta cu combaterea evaziunii, ce ne împiedică să dăm amenzi acum?

Deveanu Silviu

OK. Sunteti de acord ca in aproape tarile UE avem de-a face cu un TVA mai mic la unele alimente? Idem in USA. Daca da, va intreb de ce sa mai inventam ROATA? De asemenea, va intreb, majorarea cu 5 puncte procentuale a TVA luata de Guvernul Boc a stimulat cresterea evaziunii, a dus la sporirea veniturilor evazionistilor? Raspunsul meu este afirmativ, de altfel pe asta s-a mizat. Si as vrea sa adaug. De ce se insista pe cresterea sumei de bani la buget, ca sa ce… Oricum statul roman cu al sau buget care incaseaza 56,14% din veniturile curente sub forma de impozit indirect, 16,25% impozit pe profitul agentilor economici(sunt totusi multi fraieri!) si doar 2% din impozitul pe venitul bancilor ESTE SLAB si dator vandut(datele sunt din Legea bugetului pe 2010, nerectificata, sau cine mai stie). Cred ca stiti de ce nu se dau amenzi, asemenea mie. In primul rand acestea sunt aberante, dar si din alte numeroase motive! Va informez ca si eu cand am terminat scoala nu vazusem o factura, lucru pe care l-am constatat la multi din consilierii ministrilor, a directorilor, directorasilor cu totii remarcati ca lipitori de afise si papagali.

spartan

de-a dura lex,

Mulţumesc pentru explicaţii. Pertinente, binevenite!

La ce ma refeream eu, deşi nu am explicat bine. Parlamentarii sunt fiinţe umane, dar şi oameni politici. Din punct de vedere al omului politic, ei sunt la cea mai joasă treaptă: nevoia de supravieţure! şi de aici pleacă toată tragedia. A muri fizic înseamnă totul, a dispărea din viaţa politică nu e o catastrofă. Ar fi bine dacă nevoia de statut s-ar reflecta şi în viaţa politică, iar demnitarul să-şi dorească să fie respectat prin ceea ce a făcut pentru ţară.

În ceea ce priveşte nivelurile pe care le-ai amintit. Se luptă pentru statut, e adevărat, dar numai pe jumătate. În afară de vile şi maşini sunt văzuţi ca nişte fiinţe de cea mai joasă moralitate (vezi sondajele cu încrederea în instituţii). Statut înseamnă şi poziţia din societate, cea reală, nu cea dată de bani, nu numai averea materială.

şi ce mă dereanjează la ei este că nu reuşesc să treacă la nivelul superior.

Greşeşti însă spunând că toate nivelurile superioare se amplifică dacă sunt satisfăcute. Inclusiv nivelul patru, al stimei, face parte din categoria celor "deficiente". După acest standard, al satisfacerii, singurul nivel cu adevărat superior este nivelul 5, care are legătură şi cu moralitarea şi altruismul. (sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow).

As vrea să văd un demnitar ajuns la acest nivel. Probabil că l-aş vota!

de-a dura lex

@ spartan

(mă refer la linkul de pe wikipedia)

după Maslow au mai studiat fenomenul o multitudine de cercetători.

doar nevoile inferioare se reduc odată cu satisfacerea, cele superioare se amplifică.

explicaţia este foarte simplă:

– nevoile inferioare produc neplăcere, prin satisfacerea lor reducându-se această neplăcere;

– nevoile superioare nu produc neplăcere, dar satisfacerea lor produce plăcere.

omul caută să-şi satisfacă nevoile inferioare pentru a înlătura o neplăcere (nemaiavând sens să facă ceva relativ la o nevoie după satisfacerea ei),

şi caută să-şi satisfacă o nevoie superioară pentru a-şi provoca plăcere – cu cât are mai multă plăcere, cu atât caută şi mai multă plăcere.

asta este însăşi esenţa posibilităţii de a motiva – dacă toate nevoile s-ar reduce, omul ar rămâne fără nevoi şi n-ar mai face niciun efort.

dacă salariatul e condus de o nevoie inferioară (de regulă cea de securitate), comportamentul lui este de a căuta "căldurica".

munceşte cât timp îi este frică că altfel şi-ar pierde locul de muncă (sau i s-ar tăia salariul).

când nu există astfel de riscuri, deci nevoia de securitate i-a fost satisfăcută, nu mai munceşte (caută doar socializarea la locul de muncă, fiindcă trece la nivelul următor din ierarhia nevoilor).

dacă salariatul e condus de nevoia de statut (putere), iar serviciul îi dă şansa de a şi-o satisface, comportamentul lui este unul foarte ambiţios (ambiţia este, de fapt, motivaţia).

aşa se explică cum un om este cu atât mai obsedat de serviciul său cu cât este mai sus pe scara ierarhică: nevoia de putere a fost satisfăcută şi a devenit mai ridicată, de unde şi implicarea mai puternică.

exemplu:

cât eşti contabil munca ţi se pare o povară şi te joci sau pleci la cumpărături când nu te vede şeful;

când ajungi contabil-şef eşti obsedat de a se ţine contabilitatea cât mai bine (la timp) şi veghezi ca nu cumva contabilii să se joace sau să plece la cumpărături în timpul serviciului;

când ajungi director general te gândeşti la serviciu 100% din timpul cât eşti treaz.

dacă, însă, serviciul nu-i dă şansa să-şi astâmpere nevoia de statut, va încerca prin alte mijloace: furtul, comportamentul autoritar (atunci când acesta nu e justificat), ori pur şi simplu indisciplina (caută să iasă în evidenţă în mod negativ).

dacă vrei să înţelegi mai bine acest comportament al nevoilor, citeşte teoria lui Herzberg, a celor două tipuri de factori.

[văd că în wikipedia în română nu există această teorie, dau linkul paginii în engleză:
http://en.wikipedia.org/wiki/Motivator-Hygiene_th
urmăreşte acţiunea factorilor motivatori (aceştia satisfac nevoile superioare).

—-

n-ai să vezi niciodată un politician condus de nivelul 5 al nevoilor, dintr-un motiv foarte simplu:

această nevoie nu se satisface prin activitatea politică, deci o asemenea persoană nu va face politică.

pentru a fi politician este OBLIGATORIU să fii pe nivelul 4, să vrei o imagine cât mai bună (indiferent dacă pe baze morale sau nu), să vrei putere (să vrei să conduci) ş.a.m.d.

nu e vorba doar de România, ci de orice ţară.

diferenţa este nu la nivelul nevoilor, ci la cel al posibilităţilor de a le satisface.

în România comportamentul cinstit nu te îmbogăţeşte şi nu-ţi atrage nici apreciere, de aceea furi (şi rezolvi şi cu banii, şi cu aprecierea.

——-

discut de vreo 15 ani aceste lucruri cu studenţii.

ce am observat este că lumea tinde să perceapă ierarhia nevoilor în mod eronat, ca o ierarhie a oamenilor.

şi tinde să înţeleagă că oamenii pe care îi desconsideră ar fi pe un nivel de jos, iar cei pe care îi apreciază ar fi pe un nivel înalt.

dar nu este deloc aşa.

valorile umane nu au legătură cu această ierarhie, ci cu mijloacele folosite pentru a satisface diferite nevoi.

oricât sună de neplăcut, exact aceeaşi nevoie, de statut, îl face pe von Karajan să fie dirijor de orchestră simfonică, iar pe Guţă să cânte manele – diferenţa este nu de nevoie, ci de mod de a o satisface; Guţă nu are posibilitatea de a-şi satisface nevoia de celebritate, avere etc. într-un mod pe care noi îl considerăm elevat, şi atunci face ce poate şi el.

dacă Guţă ar fi condus de o nevoie inferioară, ar înceta să cânte imediat ce şi-ar fi satisfăcut-o (doar aceasta ar fi dispărut).

la fel este şi cu demnitarii: dacă ar fura din cauza unei nevoi inferioare, ar înceta să fure imediat ce şi-ar satisface-o.

ps. scuze dacă postările mele par cam dăscăleşti, dar asta îmi este meseria 🙂

şi sper să nu par a face pe grozavul, nu am deloc o asemenea intenţie.

spartan

thanks, dura lex.

Referitor la statut. Ai spus ca "nevoile superioare nu produc neplăcere, dar satisfacerea lor produce plăcere".

Am vazut nenumarate cazuri – de la copilul care plange dupa adidasi de firma si pana la oameni care nu pot merge decat cu BMW-ul- care efectiv sufera daca nu au acces la aceste obiecte generatoare de statut.

Am cunoscut o doamna (vanzatoare, nu altceva) cu degetele pline de inele de aur care spunea – intr-o discutie – ca daca nu ar avea aurul cu ea s-ar simti ca in fundul gol.

Bineinteles, suferinta nu este fizica, dar exista (ce poate oferi aurul expus pe degete, daca nu statut…) daca persoana nu poate accede la statutul pe care si-l doreste.

De ce lupta unii pentru statut??

Pur si simplu observ ca au o lipsa undeva, in viata; de stima de sine, de dragoste, de implinire. Pentru ei a lupta pentru un statut cat mai ridicat este pur si simplu surogatul care le ofera iluzia de implinire, de satisfacere a nevoii, ceva de genul: exces de vitamina C pentru a suplini deficit de B12. De aici vine tragedia; asa cum vitamina C nu poate inlocui vitamina B12, nici statutul ridicat nu poate compensa adevarata neimplinire a fiintei respective.

Ajunge respectivul la statutul pe care si-l dorea si constata ca satisfactia este scurta, isi inchipuie ca daca ajunge mai sus va fi si mai bine…se lupta, ajunge, experimenteza iarasi o scurta satisfactie si asa mai departe…alearga iarasi spre o iluzorie satisfacere. Iar in acest timp cei dependenti de consecintele deciziilor lor (daca sunt demnitari) sunt pur si simplu victime colaterale

Atata timp cat o tara este condusa de niste oameni frustrati, neimpliniti si care folosesc pozitia in care se afla pentru a-si alimenta frustrarile, nu te poti astepta la ceva bun. Si e trist ca foarte rar gasesti pe cineva care sa aiba frustrari atat de mici incat sa le poata tine sub control.

P.S. Cred ca exista si un statut care nu produce durere daca este nesatisfacut, dar creaza satisfactii in caz de implinire: dorinta de a ajunge cult, respectat, dorinta de a avea un efect pozitiv in vietile altora, de a fi un exemplu… . Dar deja in cazul Romaniei vorbin de lucruri sfinte 🙁

de-a dura lex

@ spartan

lucrurile sunt destul de simple:

copilul plânge după adidaşi de firmă doar în cazul în care a mai folosit asemenea produse.

iar insul care nu poate merge fără BMW este deja un om care foloseşte BMW.

cei doi şi-au satisfăcut nevoia de statut, câştigând plăcere.

acum vor să-şi mărească sau măcar să-şi conserve acea plăcere.

nu e vorba de a înlătura o neplăcere activă, ci de a nu pierde o plăcere.

ştiu că în limbajul comun şi aceasta poate fi considerată o neplăcere, însă sub aspect comportamental este doar reducerea plăcerii.

în privinţa luptei pentru statut, este ceva foarte firesc.

aşa se întâmplă în toată lumea animală: după ce ţi-ai asigurat funcţionarea organismului, vrei să te protejezi împotriva pericolelor din mediu; după ce-ai rezolvat acest lucru, vrei pe cineva lângă tine; după ce ai rezolvat-o şi cu apartenenţa, vrei să te impui.

să te impui înseamnă şi să fii celebru, şi să fii şef, şi să fii admirat pe criterii de inteligenţă, estetică, talent la fotbal etc., şi să-i sperii pe alţii prin muşchi şi sabie, şi să-ţi vinzi creaţiile muzicale, şi să ai o diplomă, şi să ai o muncă intelectuală, şi să ai succes la sexul opus (chiar şi la acelaşi, să fiu corect politic), şi să te faci remarcat printr-o tâmpenie.

ce este rău în România e faptul că îţi poţi satisface nevoia de impunere (statut), probabilistic vorbind, mult mai uşor pe căi rele decât bune.

de exemplu, dacă te pui contra şefului, pici de fraier; dacă îl linguşeşti, ajungi un şef mai mic, cu şanse de a urca în şefie – rezultatul este că îţi dezvolţi o mentalitate favorabilă abuzurilor celor cu statut ridicat şi supunerii celor cu statut scăzut (ceea ce mulţi numesc, atunci când vorbesc de români, "mentalitate de slugă").

John Galt

Stalin Applause Index:

Conformity * (Fear + Consequences) / Balls = Duration of Worship.

The basic dynamic here is something Solzhenitsyn described in Gulag I, in a story about a district party conference of the CPSU during Stalin's day. At the end of the conference a tribute to Stalin was suggested and the hall erupted in "stormy applause rising to an ovation." Three, four minutes passed, and still the hall was applauding; palms were beginning to hurt. As Solzhenitsyn wrote:

However, who would dare be the first to stop? The secretary of the District Party Committee could have done it. He was standing on the platform and it was he who had called for the ovation. But he was a newcomer. He had taken the place of a man who'd been arrested. He was afraid! After all, NKVD [an early form of the KGB] men were standing in the hall applauding and watching to see who quit first.

And in that obscure, small hall, unknown to the leader, the applause went on—six, seven, eight minutes! They were done for! Their goose was cooked! They couldn't stop now till they collapsed with heart attacks.

This terrible scene went on and on until it became clear that while the applause would eventually stop, that stopping would cost someone his life. And so, at eleven minutes, the director of a paper factory sat in his chair. Everyone followed him. That night the factory director was, naturally, arrested.

This is where the consequences portion of the formula enters in. When being the first one to stop kissing ass will cost a life, the ass-kissing will basically go on forever. When it will cost you your job, it will go on probably as long as you have a job. And when the consequences are merely that other people may secretly suspect that you have a mind of your own and a spine, the outside edge of the ass-kissing will generally max out at seven days, which is about how long the standard ex-presidential Slobituary lasts here in America.

Lasă un răspuns la spartan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Începând cu 1 octombrie 2019, Riscograma a început un proces de fuziune ireversibil cu standard.ro. Vă invităm să vizitați noul site și să ne urmăriți pe paginile de Facebook, LinkedIn sau Twitter.