Iată de ce traseismul politic e bun pentru democraţie

Pai cum de ce ii primeste ? Ca vin cu functii si putere azi, cand partidul e in opozitie si se agata cu disperare de orice metoda imaginabila pentru a schimba rezultatul in alegerile viitoare. Altfel, „ciocu mic ca tot noi iesim la putere si data viitoare”.

Un nou partid romanesc ar putea foarte bine sa excluda prin statut orice nou membru care are cazier politic la vre-un alt partid parlamentar din ultimii 26 de ani. O lustratie autentica si profunda, eliminam PCR-ul si toate odrasele lui incestuoase din viata politica. Nu-i cred pe cei la Noua Republica in stare sa faca asa ceva pentru ca ar taia craca de sub picioarele PDL-istilor care vad acolo un tramvai bun de prins daca proiectul politic reuseste.

De ce nu putem avea o camera aleasa uninominal, si una pe liste cu prag electoral zero ? E discriminatoriu sa avantajezi minoritatile concentrate geografic (baicoieni), in detrimentul celor difuze (biciclisti).

Asanumitul „uninominal” a creeat o bresa in sistemul politic romanesc, inlocuind interesul aparent pentru doctrine si partide cu interesul pentru distributia locala a fondurilor guvernamentale. Alesul va avea mereu nevoie de succese locale pentru a fi reales si pentru asta va avea nevoie de fonduri de la guvern. Se inlocuieste astfel politica doctrinara cu politica de piata si se muta centrul atentiei de la conducerea partidelor la judete. Cat timp seful partidului invingator in alegeri va putea deveni si prim-ministru si dispecer de fonduri, intersul pentru alegeri se va pastra. Daca dimpotriva politicului i se va interzice amestecul in distribuirea fondurilor, fie prin norme legale de distributie, fie prin regulamente politice, interesesul pentru dezbaterea plotica se va reduce pana la disparitie. In acest sens va trebui regandit „locul si rolul ” doctrinelor si actiunilor politice in societatea noastra si raportul dintre puterea politica si administratia publica centrala si locala. Dar sa incepem cu inceputul. Partidele politice ar trebui sa fie democratice intr-o tara democrata, dar la noi nu sunt. De regula un fondator sau un grup conduc dictatorial un partid, stabilind sub amenintarea excluderii orice nesupunere. Acest sistem dictatorial se proiecteaza in parlament prin circul votului la comanda, sub aceeasi amenintare (poate ca n-ar strica instalarea in parlament a unei cabine de vot concomitent cu obligatia de a vota a parlamentarilor, precum si a obligatiei de consens…). Pana la urma, doi-trei oameni manevreaza toata scena politica si se joaca cu vietile unui intreg popor folosindu-se de santaj si bani guvernamentali. Prin acest sistem, democratia a ocolit de multa vreme in Romania, dar nu a fost suficiet. Democratia ideala a ramas mereu democratia ateniana in care toti oamenii capabili sa poarte arme votau deciziile statului. De la acel ideal, oamenii au tot facut compromisuri interesate, reducand implicarea publica pana la un singur om – dictatorul, caruia i se delega toata puterea statului. Pentru ce sa te chinui sa aduci in piata publica tot poporul si sa il intrebi, cand este infinit mai ieftin sa platesti un singur om, sau ca sa simulezi democratia, doar cu o mana de parlamentari obedienti si lacomi ? Aceeasi fobie de democratie este revelata si in administratie de la guvernul in care doar primul ministru gandeste(cum ar putea un simplu membru e partid-ministru sa se opuna sefului partidului sau?) si hotaraste, uneori fara a-i informa macar pe ministri si pana la biroul functionarului in care seful impune solutia problemelor pe semnatura subordonatilor. Referendumul pentru reducerea parlamentului la o camera si la cativa parlamentari de dragul economiilor, marele succes al presedintelui, va ramane in istorie ca una dintre paginile negre ale democratiei romanesti, care a revelat pe deoparte lipsa culturii democratice la popor si dragostea de dictatura la conducatori. Romania nu a fost niciodata, nu este inca si foarte probabil nu va fi niciodata o democratie reala, pornita din sufletul si constiinta de bine a fiecaruia.

Problema politica a Romaniei este ca si a Greciei, mostenirea fanarioata. Francis Fukuyama are un eseu foarte bun despre clientelism, care a existat destul de mult si in SUA pana in anii 50 (sub denumirea de patronaj): http://blogs.the-american-interest.com/fukuyama/2012/05/08/the-two-europes/ El crede ca nu exista nici o solutie pe termen scurt, ca vor trebui sa treaca generatii pana cand se poate rezolva problema in Grecia. Romania din pacate sufera de aceleasi probleme ca si alte tari in care s-a instaurat democratia inainte de a se dezvolta un aparat birocratic modern (m-as fi asteptat sa scrie o clasa de mijloc numeroasa si educata). Daca si in SUA a trebuit jumatate de secol sa se combata problema clientelismului, nu vad cum Romania sau Grecia ar putea scapa mai repede.

Exista insa lucruri care ar ajuta pe termen scurt, atat Romania cat si SUA, sa aduca toata beneficiile mai multur tururi intr-o singura alegere: http://en.wikipedia.org/wiki/Instant-runoff_voting Astfel de sistem electoral ar minimiza sansele sa fie ales „raul cel mic”, si ar acorda mai multe sanse oamenilor curati sa fie alesi.

La fel de bun teoretic e şi http://en.wikipedia.org/wiki/Single_Transferable_Vote
Însă nici unul nu îndeplineşte criteriul simplităţii, esenţial într-o ţară cu peste 1/2 analfabeţi funcţionali.

ca la romani … o sa avem pe dolanescu in parlament doar pentru ca „le zice bine bre si merge cu micii de la dom’ primar”

Nu cred. Dimpotrivă, Dolănescu şi Loghin au putut ajunge în parlament doar pe liste. Acum nu mai sunt d-ăştia.

Despre traseism

Deci, despre traseism, as spune ca nu este corect sa interzici unei persoane sa se retraga dintr-un oarecare partid, la un moment dat. La urma urmei e un drept al fiecaruia sa renunte la un partid din momentul in care nu se mai simte reprezentat de partidul respectiv.
Valabil si pt parlamentari.
Le-as acorda in continuare dreptul de a parasi un partid, oricand, dar sa nu mai aiba dreptul sa se inscrie imediat in altul.
Sa ramana independenti pana la terminarea mandatului.
Asta ar fi, cred eu, una din solutii.
Iar ca independenti sunt liberi sa voteze cu ce partid sau coalitie doresc, fara sa fie obligati sau trasi la raspundere pe linie politica.
Iar la urmatoarele alegeri, sa fie liberi sa se inscrie in alt partid.

In ce ma priveste subiectul e caduc: democratia e problema, nu indivizii care ajung in functii publice. Pentru ca, odata ajunsi acolo, se aflat toti, fara exceptie (pana nu vom descoperi o fiinta non-umana omniscienta), in aceeasi bezna calculationala, si, ca atare, vor decide intotdeauna (pentru ca nu pot altfel) in concordanta cu mintea si interesele lor subiective (aici se poate adauga si argumentul „hayekian” asimetriei informationale).

@ionut
Citeste cum a depasit SUA problema clientelismului politic (in linkul care l-am pus http://blogs.the-american-interest.com/fukuyama/2012/05/08/the-two-europes/ ). Nu este usor si nici rapid, dureaza generatii, dar se poate. Pe de alta parte nu e nici o garantie ca se va rezolva, diferentele dintre nordul si sudul Italiei dureaza de peste un secol de la Marea Unire italiana….

Mic socialist cu creier spalat si educatie wiki, poate vrei sa spui cum a adoptat sua clientelismul politic! Odata cu abolirea proprietatii, adica a legii si instaurarea democratiei (in care legislatia – colectia de norme juridice in vigoare la un moment dat -sursa proprietatii).
Prea multi dintre indivizii ajunsi la putere au decretat „legea” in loc s-o descopere.

@ionut
Se pare ca nu ai citit articolul lui Francis Fukuyama. In caz ca nu poti citi in engleza (nu e nici o rusine cu asta), poti incerca translate.google.com – din engleza in franceza traduce cu acuratete impresionanta; in romaneste nu traduce chiar asa impresionant, dar destul de bine.

Ce vrei sa spui „o data cu abolirea legii”? In primul rand anarhistii ca tine nu cred in ideea de lege, pentru ca nu poate exista lege fara stat, chiar si in lucruri simple precum disputele dintre vecini cu mutarea tarusului de gard. Daca statul nu exista sa medieze intre disputele dintre oameni, atunci degeaba isi alege vecinul A pe mediatorul X care sa ii dea dreptate, ca vecinul B isi va alege pe mediatorul Y care sa ii dea lui dreptate, si tot nu au rezolvat nimic.

In al 2-lea rand, cine stabileste legea daca nu democratia? Un despot care sa zica „legea sunt eu”, ca in Franta? Sau un grup de boieri care sa il incolteasca pe rege si sa il forteze sa semneze o Magna Carta, ca in Anglia? Sunt simpatetic ideii de Magna Carta, a fost un pas inainte (comparat cu alte sisteme din evul mediu), dar daca evolutia politica s-ar fi oprit acolo am fi ramas cu totii in evul mediu.

Mic socialist cu creier spalat si educatie wiki, confunzi conceptele: legea – principiul juridic universal valabil si descoperibil de catre toti oamenii, tot timpul, oriunde si oricand si care nu dicrimineaza, sursa acestuia fiind proprietatea – cu legislatia – suma de norme juridice in vigoare si care, de regula, sunt ilegitime.

In plus, te-am mai intrebat odata, ce facem cu starea evidenta de anarhie interstatala actuala? Cine mediaza intre state? Simti cumva nevoia unui supramediator interstatal? Pen’ ca daca, raspunsul e NU, „argumentul” pentru stat, fara de care nu poate exista medierea intre indivizi, cade!

„Printre credinţele cele mai populare şi mai pline de consecinţe ale epocii noastre se numără şi aceea în securitatea colectivă. Pe această credinţă se bazează însăşi legitimitatea statutului modern.

Voi demonstra că ideea securităţii colective este un mit care nu poate justifica statul modern, şi că întreaga producţie de securitate este şi trebuie să fie privată. Înainte de a ajunge la această concluzie, voi începe însă prin formularea problemei. Înainte de toate, voi prezenta o reconstrucţie în doi paşi a mitului securităţii colective, iar fiecare pas va duce la câteva discuţii teoretice.

Mitul securităţii colective poate fi numit şi „mitul hobbesian”. Thomas Hobbes, împreună cu nenumăraţi alţi filosofi politici şi economişti ce i-au urmat, au susţinut că, în starea naturală, oamenii ar fi în mod constant agresivi unii faţă de alţii. Homo homini lupus est. În jargonul modern, în starea naturală ar predomina o permanentă “subproducţie” de securitate. Fiecare individ, lăsat la latitudinea propriilor resurse şi planuri, ar cheltui “prea puţin” pentru propria sa protecţie şi, prin urmare, ar rezulta o stare permanentă de război interpersonal. Soluţia la această situaţie, presupusă a fi intolerabilă, conform lui Hobbes şi continuatorilor săi, este instituirea unui stat. Pentru a ajunge la o cooperare paşnică între ei, doi indivizi, A şi B au nevoie de o a treia parte independentă, S, ca suprem judecător şi arbitru (peacemaker). Totuşi, această a treia parte, S, nu este doar un alt individ, iar bunul furnizat de S, securitatea, nu este doar un alt bun “privat”. Mai degrabă, S este un suveran şi are, în această calitate, două puteri distinctive. Pe de o parte, S poate împiedica supuşii săi, A şi B, să caute protecţie la altcineva în afară de el; adică S deţine un monopol teritorial obligatoriu al protecţiei. Pe de altă parte, S poate decide în mod unilateral cât de mult trebuie să cheltuiască A şi B pentru propria lor securitate; adică S are puterea să impună taxe pentru a furniza securitate în mod “colectiv”.

Pentru a comenta acest argument, este de prea puţin folos discutarea faptului dacă omul este sau nu atât de rău şi asemănător lupului pe cât l-a presupus Hobbes a fi, cu excepţia observaţiei că teza lui Hobbes nu poate avea înţelesul că omul este condus numai şi în mod exclusiv de instinctele agresive. Dacă ar fi fost aşa, omenirea ar fi dispărut de multă vreme. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat demonstrează că omul posedă, de asemenea, raţiune, şi că este capabil să îşi controleze impulsurile naturale. Controversa apare numai în ceea ce priveşte soluţia hobbesiană. Dată fiind natura omului, de animal raţional, soluţia propusă pentru problema insecurităţii reprezintă oare o îmbunătăţire? Poate instituirea unui stat să restrângă comportamentul agresiv şi să promoveze cooperarea paşnică şi, astfel, să furnizeze o securitate privată şi o protecţie mai bune? Dificultăţile care afectează argumentul lui Hobbes sunt evidente. Pentru că, indiferent cât de răi sunt oamenii, S (fie el rege, dictator sau preşedinte ales) este, la rândul său, unul dintre ei. Natura omului nu este transformată prin faptul că el devine S. Totuşi, cum poate exista o mai bună protecţie pentru A şi B, dacă S trebuie să-i impoziteze pentru a o furniza? Nu este oare vorba de o contradicţie chiar în interiorul construcţiei lui S, ca instituţie ce protejează proprietatea prin mijlocirea exproprierilor? De fapt, nu este acest lucru exact ceea ce noi denumim (mult mai adecvat) o protecţie de tip mafiot? Cu siguranţă, S va face pace între A şi B, dar numai astfel încât el însuşi să-i poată jefui pe amândoi cât mai profitabil. Cu siguranţă S este mai bine protejat, dar cu cât el este mai protejat, cu atât A şi B sunt mai puţin protejaţi faţă de atacurile din partea lui S. S-ar părea că securitatea colectivă nu este mai bună decât securitatea privată. Mai degrabă, securitatea privată a statului, S, este cea realizată prin expropriere, adică prin dezarmarea economică a supuşilor săi. În plus, etatiştii, de la Thomas Hobbes la James Buchanan, au susţinut că un stat protector, S, ar apărea ca rezultat al unui gen de contract “constituţional”. Însă care om în toate minţile ar fi de acord cu un contract care îi permite protectorului său să decidă în mod unilateral şi irevocabil suma pe care el trebuie să o plătească pentru protecţia sa? În fapt, nimeni nu şi-a dat vreodată un astfel de acord!”

„Voi întrerupe discuţia aceasta aici şi mă voi reîntoarce la reconstrucţia mitului hobbesian. Odată ce este presupus că, pentru a institui o cooperare paşnică între A şi B, este necesar un stat S, se ajunge la o dublă concluzie. Dacă există mai mult decât un singur stat, (S1, S2, S3…) atunci, din aceleaşi motive pentru care se presupune că nu poate exista pace între A şi B în lipsa lui S, nu va putea exista pace nici între statele S1, S2 şi S3, atâta timp cât ele rămân în starea naturală (adică starea de anarhie) în relaţiile dintre ele. În consecinţă, pentru a atinge pacea universală, sunt necesare centralizarea politică, unificarea şi, în cele din urmă, stabilirea unui unic stat mondial.

Cu alte cuvinte exact problema pe care am ridicat-o si eu cu privire la starea de anarhie interstatala actuala.!

În comentariul asupra acestui argument este util, în primul rând, să indicăm ceea ce poate fi considerat ca necontroversabil. Pentru început, trebuie spus că argumentul este într-un anumit sens corect. Dacă premisa este corectă, atunci concluzia menţionată decurge din ea. Presupoziţiile empirice ale abordării hobbesiene par, de asemenea, la prima vedere, să fie susţinute de fapte. Este adevărat că statele sunt, în mod constant, în stare de război unele cu altele şi că pare să existe o tendinţa istorică spre centralizarea politică şi spre o guvernare globală. Problemele apar numai în ceea ce priveşte explicarea acestui fapt şi a acestei tendinţe şi în privinţa tezei că un singur stat unificat al întregii lumi ar reprezenta o îmbunătăţire în producţia de securitate şi de protecţie a persoanelor private. Înainte de toate, se pare că există o “anomalie” empirică, de care argumentul hobbesian nu poate da seama. Motivul războaielor dintre diferite state (S1, S2, S3), în conformitate cu Hobbes, este faptul că acestea se găsesc într-o stare de anarhie unele faţă de altele. Totuşi, înainte de apariţia unui singur stat al întregii lumi, nu numai S1, S2 şi S3 se găsesc într-o stare de anarhie unele faţă de altele, ci, în fapt, fiecare supus al unui stat se află în starea de anarhie faţă de fiecare supus al oricărui alt stat. În consecinţă, ar trebui să existe la fel de mult război şi la fel de multă agresiune între cetăţenii privaţi ai diferitelor state, ca şi între acele state. La nivel empiric, însă, lucrurile nu stau aşa. Relaţiile private între străini par să fie în mod semnificativ mai puţin războinice decât relaţiile dintre diferite guverne. Iar acest lucru nu pare surprinzător. La urma urmei, un agent de stat S, în contrast cu oricare dintre supuşii săi, se poate baza pe impozitarea internă pentru a-şi conduce “afacerile externe”. Dată fiind agresivitatea sa umană naturală, oricât de multă sau puţină ar fi aceasta la început, nu este oare evident că S va fi mult mai neruşinat şi mai agresiv în purtarea sa faţă de străini, atunci când el poate externaliza costurile comportamentului său, pentru a fi suportate de alţii? Cu siguranţă, eu sunt gata să îmi asum riscuri mai mari şi să mă angajez în mai multe provocări şi agresiuni, dacă îi pot face pe alţii să plătească pentru aceasta. Şi cu siguranţă că există o tendinţă a fiecărui stat (a fiecărei organizaţii de protecţie de tip mafiot) să dorească să-şi extindă monopolul protecţiei teritoriale în detrimentul altor state, şi astfel să se ajungă, ca rezultat ultim al concurenţei interstatale, la un guvern al întregii lumi. Dar cum poate un astfel de guvern să reprezinte o îmbunătăţire a producţiei de securitate şi protecţie pentru persoanele private? Teza opusă pare mai degrabă să fie cea adevărată. Statul mondial este învingătorul tuturor războaielor şi cea din urmă organizaţie de protecţie mafiotă care a supravieţuit. Acest lucru nu îl face oare deosebit de periculos? Iar puterea fizică a oricărui guvern mondial unic nu va fi, oare, copleşitoare în comparaţie cu cea a oricăruia dintre supuşii săi individuali?”

„Datele empirice

Întrerup aici consideraţiile teoretice abstracte, pentru o scurtă trecere în revistă a datelor empirice relevante pentru problema noastră. Aşa cum am observat dintru început, mitul securităţii colective este pe cât de răspândit, pe atât de plin de consecinţe. Nu cunosc nici un studiu asupra acestei probleme, dar aş îndrăzni să prezic faptul că mitul hobbesian este acceptat, mai mult sau mai puţin necondiţionat, de mai mult de 90% din populaţia adultă. Totuşi, a crede un lucru nu îl face să fie adevărat. Mai degrabă, dacă ceea ce crede cineva este fals, atunci acţiunile sale bazate pe această credinţă vor duce la eşec. Dar ce ne arată datele empirice? Confirmă ele poziţia lui Hobbes şi a continuatorilor săi, sau confirmă temerile şi obiecţiile anarhiste opuse?

Statele Unite au fost în mod explicit fondate ca stat “protectiv”, à la Hobbes. Voi cita, în acest sens, din Declaraţia de independenţă a lui Jefferson: „Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese faptul că toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la viaţă, la libertate şi la urmărirea fericirii. Că, pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care îşi derivă puterile lor drepte din consimţământul celor guvernaţi.” Iată deci că guvernul S.U.A. a fost instituit pentru a îndeplini o singură sarcină: protecţia vieţii şi a proprietăţii. Astfel, el ar trebui să ne dea exemplul perfect pe baza căruia să judecăm validitatea pretenţiei hobbesiene cu privire la rolul de protector al statului. După mai mult de două secole de etatism protectiv, care este statutul protecţiei noastre şi al cooperării umane paşnice? A reprezentat experimentul american al etatismului protectiv un succes?

Conform declaraţiilor conducătorilor statului nostru şi celor ale bodyguarzilor lor intelectuali (mai numeroşi azi decât oricând înainte), suntem astăzi mai bine protejaţi şi mai în siguranţă decât oricând. Suntem, chipurile, protejaţi de încălzirea şi de răcirea globală, de dispariţia animalelor şi plantelor, de abuzurile soţilor şi ale soţiilor, ale părinţilor şi ale patronilor, de sărăcie, boală, dezastru, ignoranţă, prejudecăţi, rasism, sexism, homofobie, şi de nenumărate alte ameninţări şi pericole publice. În fapt, lucrurile sunt însă izbitor de diferite. Pentru a ne furniza toată această “protecţie”, managerii statului expropriază an de an mai mult de 40% din venitul producătorilor privaţi. Datoriile şi obligaţiile guvernului au crescut neîntrerupt, crescând astfel şi nevoia unor exproprieri viitoare. Datorită substituţiei etalonului-aur cu bani de hârtie emişi de guvern, insecuritatea financiară a crescut dramatic, iar noi suntem în mod continuu jefuiţi prin deprecierea monedei. Fiecare detaliu al vieţii private, al proprietăţii, al comerţului şi al contractului este reglementat prin munţi din ce în ce mai mari de legi (legislaţie), ceea ce creează o permanentă incertitudine legală şi un perpetuu hazard moral. În particular, am fost deposedaţi în mod gradual de dreptul de excludere, presupus chiar de conceptul de proprietate privată. Ca vânzători, noi nu putem vinde cui dorim, iar în calitate de cumpărători nu putem cumpăra de la oricine dorim. Ca membri ai asociaţiilor, nu ni se permite să încheiem orice convenţie restrictivă, despre care noi credem că este mutual benefică. Ca americani, trebuie să acceptăm, în postură de vecini, imigranţi pe care nu-i dorim. Ca profesori, nu ne putem dispensa de studenţii leneşi şi prost crescuţi. Ca patroni, suntem obligaţi să păstrăm angajaţii incompetenţi şi ruinători. Ca proprietari imobiliari, suntem obligaţi să facem faţă chiriaşilor cei mai răi. Ca bancheri şi ca agenţi de asigurări, nu ni se permite să evităm persoanele asociate cu riscuri prea mari. Ca proprietari de restaurante sau de baruri, trebuie să servim clienţi care nu sunt bineveniţi. Ca membri ai asociaţiilor private, suntem obligaţi să acceptăm indivizi şi acţiuni care violează propriile noastre reguli şi restricţii. Pe scurt, cu cât statul şi-a mărit cheltuielile pentru securitate “socială” şi siguranţă “publică”, cu atât s-au erodat mai mult drepturile ce ţin de proprietatea noastră privată, cu atât proprietatea noastră a fost în mai mare măsură expropriată, confiscată, distrusă sau depreciată, şi cu atât am fost mai deposedaţi de chiar fundamentul întregii protecţii: independenţa economică, puterea financiară şi averea personală. [4] Drumul fiecărui preşedinte şi, practic, al fiecărui membru al congresului, este pavat cu sute de mii, dacă nu cu milioane de victime fără nume ale ruinei economice personale, ale falimentelor financiare, ale sărăciei, disperării, privaţiunii şi frustrării.

….

Datele empirice par, aşadar, să fie clare. Credinţa într-un stat protectiv pare să fie o eroare manifestă, iar experimentul american al etatismului protectiv pare un insucces total. Guvernul S.U.A. nu ne protejează. Dimpotrivă, nu există un pericol mai mare pentru viaţa, proprietatea şi prosperitatea noastră, decât guvernul S.U.A, iar preşedintele S.U.A, în special, este cel mai ameninţător şi mai bine înarmat pericol din întreaga lume, capabil să ducă la ruină pe oricine i se opune şi să distrugă întregul glob.”

„Critica răspunsului etatist

Reacţia etatiştilor este foarte asemănătoare cu cea a socialiştilor, atunci când sunt puşi în faţa performanţelor economice dezastruoase ale Uniunii Sovietice şi ale sateliţilor ei. Ei nu neagă neapărat faptele dezamăgitoare, ci încearcă să le justifice prin afirmaţia că aceste fapte sunt rezultatul discrepanţei sistematice (al deviaţiei) dintre etatismul, respectiv socialismul, “real” şi cel “ideal” sau “adevărat”. Socialiştii pretind până astăzi că “adevăratul” socialism nu a fost infirmat prin datele empirice şi că totul ar fi fost bine şi ar fi rezultat o prosperitate nemaiîntâlnită, cu singura condiţie să fi fost implementat tipul de socialism al lui Troţki sau al lui Buharin, sau, mai bine, chiar al lor, mai degrabă decât cel al lui Stalin. În mod similar, etatiştii interpretează toate datele empirice aparent adverse ca fiind pur şi simplu accidentale. Dacă pur şi simplu un alt preşedinte ar fi venit la putere la un anumit moment sau altul din istorie, dacă o anumită schimbare constituţională sau un anumit amendament ar fi fost adoptate, totul ar fi fost minunat şi am fi avut parte de o securitate şi o pace fără egal. Într-adevăr, acest lucru se mai poate întâmpla încă, în viitor, cu condiţia să fie aplicate politicile recomandate de ei.

Am învăţat de la Ludwig von Mises cum să răspundem strategiei de eludare (imunizare) adoptate de socialişti. Atâta timp cât caracteristica definitorie (esenţa) socialismului, adică absenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie, rămâne în vigoare, nici o reformă nu va fi de vreun ajutor. Ideea unei economii socialiste este o contradictio in adjecto , iar pretenţia că socialismul reprezintă un mod mai eficient şi superior de producţie socială este absurdă. Pentru a-ţi atinge scopurile în mod eficient şi nerisipitor, în cadrul unei economii de schimb bazată pe diviziunea muncii, este necesar să te angajezi în calculul monetar (contabilitatea costurilor). Oriunde în afara unui sistem economic primitiv de gospodărie autarhică, calculul monetar este singura unealtă a acţiunii raţionale şi eficiente. Numai fiind capabil să compari aritmetic input-urile şi output-urile în termenii unui mijloc comun de schimb (banii) poate un agent să determine dacă acţiunile sale sunt încununate de succes sau nu. Într-un clar contrast, socialismul înseamnă să nu ai nici un fel de economie, să nu economiseşti deloc, deoarece, în aceste condiţii, calculul monetar şi contabilitatea costurilor sunt, prin definiţie, imposibile. Dacă nu există proprietate privată asupra factorilor de producţie, atunci nu există preţuri pentru nici un factor de producţie; prin urmare este imposibil să determini dacă ei sunt sau nu folosiţi în mod economic. Astfel, socialismul nu reprezintă un mod de producţie superior, ci mai degrabă un haos economic şi o regresie spre primitivism.

Modul de a răspunde la strategia etatistă de imunizare a fost explicat de către Murray N. Rothbard . Dar lecţia lui Rothbard, deşi era la fel de simplă şi de clară, şi avea chiar mai multe implicaţii importante, a rămas până astăzi mult mai puţin cunoscută şi apreciată. Atâta timp cât caracteristica definitorie (esenţa) statului rămâne în vigoare, a explicat el, orice reformă, fie ea la nivel personal sau la nivelul constituţiei, nu va fi de nici un folos. Dat fiind principiul etatist de guvernare (monopolul judiciar şi puterea de impozitare), orice încercare de a limita puterea statului şi de a asigura viaţa şi proprietatea indivizilor este iluzorie. Sub auspicii monopoliste preţul dreptăţii şi al protecţiei trebuie să crească, iar calitatea lor trebuie să scadă. O agenţie de protecţie bazată pe impozitare este o contradicţie în termeni, iar existenţa ei va duce la din ce în ce mai multe taxe, şi la din ce în ce mai puţină protecţie. Chiar dacă un guvern îşi limitează activităţile exclusiv la protecţia drepturilor de proprietate preexistente (aşa cum este ţinut să procedeze un stat “protectiv”), ar apărea imediat întrebarea cât de multă securitate să se furnizeze. Motivat fiind (ca oricine altcineva) de interesul propriu şi de utilitatea negativă a muncii, dar investit cu puterea unică de a impozita, răspunsul oricărui guvern va fi invariabil acelaşi: să maximizeze cheltuielile pentru protecţie (şi aproape întreaga avuţie a unei naţiuni ar putea fi consumată pentru acoperirea costurilor protecţiei) şi, în acelaşi timp, să se minimizeze producţia de protecţie.

Mai mult, un monopol judiciar trebuie să ducă la o deteriorare a calităţii dreptăţii şi a protecţiei. Dacă pentru dreptate şi pentru protecţie se poate apela numai la guvern, ele vor fi pervertite în favoarea guvernului, inclusiv prin intermediul constituţiilor şi al curţilor supreme de justiţie. Într-adevăr, constituţiile şi curţile supreme sunt constituţii şi curţi ale statului, iar orice limitări ale acţiunii guvernului ar putea ele conţine, sunt determinate de către chiar agenţii instituţiei în cauză. În consecinţă, definirea proprietăţii şi a protecţiei va fi continuu alterată, iar domeniul de jurisdicţie va fi extins în avantajul guvernului.” (Vi se pare cunoscuta, familiara situatia. Nu, nu vi se pare, chiar asa e!)

La „fara prag electoral „..o sa-l regasim pe Vadim Tudot, Gigi becali, sigur Dan Diaconescu, Laslo Tokes precum si alti „parteneri” ai USL care nu mai incap pe „listele” principale si care pot fi folositi ulterior ca masa de manevra (vot), alaturi de ceilalti carora Ponta le-a facut acest favor.

@ionut
Interesanta ideologia lui Rothbard, poate cand voi ajunge la pensie o sa o citesc, printre alte utopii ca cele ale lui Marx etc (nu am citit nimic nici de Marx). Oricum, exemplul de anarho-capitalisti la volan care i-am vazut in Bucuresti in ultima vizita m-a determinat sa imi fie frica sa mai conduc in Bucuresti, desi am condus peste 100k km in SUA si Canada fara nici o problema ma face sa nu privesc anarhia cu ochi buni, chiar daca teoretic ar suna frumos.

In lumea reala, un colaps al statului duce la anarhie, si nu o anarhie pasnica, ci una dominata de http://en.wikipedia.org/wiki/Warlord mai mari sau mai mici, vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Warlord_era cu China intre 1916-1928, sau exemplele mai recente cu Libia, Afghanistan, Somalia, etc.

Nu cred ca e o solutie ca fiecare familie sa isi aiba propria sa bazooka pentru auto-aparare, astfel de cursa a inarmarilor ar fi nociva chiar si in cel mai fericit caz (pace rece), fara a vorbi de cati oameni ar muri violent in cel mai probabil caz. Ori evolueaza situatia spre o anarhie dominata de grupari mafiote care cer „taxe de protectie” intai businessurilor apoi familiilor de rand (si familiilor mai instarite le vor rapi copiii, cum s-a intamplat in mii de cazuri in Iraq in perioada anarhica 2003-2008), ori se vor organiza guverne locale pentru aparare si rezolvare a disputelor (e.g. mutarea tarusului din gardul care demarcheaza proprietatile). A 2-a alternativa este deja un stat minarhist, chiar daca initial doar la nivel local.

Dar decat sa dezbatem cat de realiste sau irealiste sunt anumite utopii, mai bine discutat daca Romania e sortita sa urmeze traiectoria Greciei, si daca clientelismul e chiar asa greu de eliminat cum zice Francis Fukuyama in

http://blogs.the-american-interest.com/fukuyama/2012/05/08/the-two-europes/

Mic socialist cu creier spalat:

1)Textul de mai sus nu apartine lui Rothbard.

2) In lumea reala, anarhia interstatala actuala, nu e deloc una pasnica, ci una dominata de „warlorzi” mai mici sau mai mari. Care, pe langa faptul ca se razboiesc intre ei (avand la dispozitie resursele talharite de la zeci de milioane de indivizi/familii), se razboiesc intai cu proprii cetateni. Nu cumva se simte nevoia unui SS (suveranul suprem!) interstatal, adica guvernul unic mondial? Felicitari, promotorii si sutinatorii ideii se pare ca nu si-au cheltuit banii degeaba…

3)Statul, odata infiintat, nu poate ramane minarhist (si daca-l inghesuim in transeea minarhista – asigurarea de protectie/aparare, se afla in aceeasi bezna calculationala : cata aparare trebuie sa furnizeze si cum se impart sumele provenite din talharie-impozitare?). Pentru a dainui trebuie sa acapareze strategic si celelalte domenii: baterea (falsificarea) de moneda, drumurile, „emiterea si controlul informatiei – licente pentru tv si radio, incercarile de control inclusiv ale viitorului indivizilor ( „educatia”, care se confunda cu invatamantul informal gratit si obligatoriu, legalizarea caritasului denumit „sistemul public de pensii” etc), proscriptia (sclavia temporara, in caz de razboi, daca o refuzi esti considerat tradator) etc.

4) „Ori evolueaza situatia spre o anarhie dominata de grupari mafiote care cer “taxe de protectie” intai businessurilor apoi familiilor de rand”. N-are cum sa evolueze situatia spre asta, din simplul motiv ca… asta-i situata actuala! Asta-i definitia statului: gruparea mafiota (n-ai citit textul?) care impune „taxe de protectie” businesssurilor si apoi familiilor de rand intr-un teritoriu dat.

„Oricum, exemplul de anarho-capitalisti la volan din Bucuresti”. Asta crezi tu ca e exemplul de anarho-capitalism? 😀 😀

„Însă nici unul nu îndeplineşte criteriul simplităţii, esenţial într-o ţară cu peste 1/2 analfabeţi funcţionali.”

Pai e excelent. Daca analfabetii gresesc si nu pot sa-si exprime votul in favoarea lui Becali, Geoana, Basescu, Diaconescu, poate aceste personaje ne lasa in pace si apar alternatiive. Nu glumesc.

„poate aceste personaje ne lasa in pace si apar alternatiive. Nu glumesc.”

Sigur, cum sa nu, voi n-ati vazut, chiar apar alternative, tot timpul: Ponta, Antonescu, Boc, Flutur, Campeanu, Mang, Berceanu, Videanu, Orban, Marga, Udrea etc. E o altenanta de te dor neuronii.

@ionut
” “educatia”, care se confunda cu invatamantul informal gratit si obligatoriu,”

Deci crezi ca A.I. Cuza a facut un rau tarii promovand cele 4 clase obligatorii si gratuite, ca nu i-a lasat pe tarani sa fie liberi sa fie analfabeti? Ce alte rauri a mai facut A.I. Cuza oare? Reforma agrara cand a luat pamantul de la boieri si biserica si a repartizat taranilor? Crezi ca Romania ar fi mai bine sa fie ca acum 1000 de ani, inainte de aparitia principatelor romane? Interesanta perspectiva, as fi curios sa stiu mai multe detalii, in special cum s-ar apara Romania de popoare migratoare, racheti din fosta URSS, mafioti locali, etc. Sa aiba fiecare om popria bazooka pentru autoaparare (ca in Somalia)? Sau daca nu respecta nimeni reguli de circulatie, sa circule fiecare cu propriul tanc sau vehicol blindat, pentru mai multa siguranta? Esti sigur ca asta e o utopie? Mie mi se pare mai degraba o distopie…

>Deci crezi ca A.I. Cuza a facut un „rau tarii”?

Nu inteleg conceptul, e inconsistent, e o multime vida, e o gaselnita etatist-colectivista! Vorbim despre „tara” sau despre oamenii din ea? Ce zici, Hitler a facut „rau tari”i? Da’ Stalin? Da’ Ceausescu? Da’ Mao?

„Sau daca nu respecta nimeni reguli de circulatie”

Vezi, d’aia tu n-ai sa poti sa fi niciodata proprietar de autostrada: pen’ ca din cate se pare, asta intelegi tu: ca anarho-capitalismul inseamna ca nimeni nu mai respecta reguli de circulatie! La tine in sufragerie cum e? Se respecta reguli sau nu?

„4 clase obligatorii si gratuite”

Obligatoriu inseamna, ceteris paribus un „rau” pentru unii. „Gratuite” (nimic nu e gratuit!) aidoma (pentru cei jefuiti care suporta „gratuitatea” asta). Sau crezi ca a venit Cuza cu bani d’acas’?