Lecțiile falsei „austerități” din România

Mai întâi, falsele motive:

„Propaganda Antenelor”. Teza ignoră o realitate veche – oamenii nu urmăresc media pentru a-şi forma opiniile ci pentru a-şi confirma opiniile. Atitudinea antenelor doar le-a mărit audienţa în rândul celor care luaseră deja o decizie. Iar radicalizarea s-a produs din cauza celor care crezut că minciuna spusă cu seninătate bate adevărul, fie el caricaturizat şi isteric.
Adevărul este că România a pierdut locuri în clasamentele referitoare la corupţie, democraţie, libertatea presei, competitivitate şi uşurinţa afacerilor.

„Tăierea salariilor”. Dacă asta era problema, putea lua bine-mersi voturile celorlalţi 70%. Poate încercarea de tăiere a pensiilor să fi contat mai mult, însă în realitate cheltuielile cu pensiile au crescut cu 40% în ultimii patru ani (majorări + înfiinţarea pensiei minime). În realitate, nu s-a întâmplat nici o reformă a statului iar bugetul n-a fost în nici o criză. Cheltuielile au crescut de la un an la altul iar încasările – cu excepţia lui 2009 – au crescut chiar mai repede. Nici măcar cea mai banală soluţie pentru reducerea cheltuielilor n-a fost aplicată (şi nu e nici acum propusă): aplicarea legii salarizării unitare, care ar fi mărit veniturile profesorilor şi medicilor dar le-ar fi tăiat pe ale securiştilor şi sinecuriştilor de tot felul.

„Demagogia USL”. Toate partidele au promis aceleaşi aberaţii: că ieşim din criză, că vor creşte cheltuielile bugetului şi că vor scădea impozitele, cu deficit mai mic şi cu dop la hoţii. Nimeni n-a spus: „Dacă mă votaţi pe mine, vă tai salariile şi pensiile pentru că n-am de ales”. Nici acum n-o spune nimeni, încă.

Atunci dacă toţi sunt o apă şi un pământ, de ce e aşa mare diferenţa?
1. Incompetenţa demonstrată este mai palpabilă decât incompetenţa previzibilă.
2. Statura morală pretinsă şi neconfirmată este pedepsită mai sever decât absenţa ei.
3. Pentru că momentul 2009 cerea un tip de responsabilitate pe care politrucii nu îl înţeleg nici acum: răbdare pentru a construi şi ridicarea graduală a ştachetei în proptele destul de ţepene încât nimeni să n-o mai poată da jos. Nu s-a întâmplat. Prin majoritatea nefericită de acum, România face pasul înapoi într-un loc de unde să-şi poată căuta iar drumul.

Ce ironie teribilă că fix aceiaşi care îi huleau pe unii ca Tăriceanu sau Geoană să-i dorească acum pentru funcţia de premier: dacă visele de acum li se împlinesc, peste alţi doi ani poate o să-i vrea pe Ponta sau pe Crin.

*Iată ce scriam în urmă cu trei ani şi câteva zile, după al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Textul e de atunci, boldurile sunt de acum:

Turul III. Pe care Traian îl va alege Băsescu? 7 decembrie 2010

Entuziasm, lăcomie, autoamăgire, negare, frică, capitulare, disperare. Acestea sunt sentimentele care punctează graficul ascuţit al unei bule financiare. Tot acestea au fost sentimentele care au bântuit ambele tabere politice din alegerile de acum.

Însă, ca şi bula financiară, alegerile sunt un joc cu sumă nulă. Iar Traian Băsescu a câştigat. Şi în cazul bulei financiare, şi în cazul celei electorale, fiecare senzaţie are câte un rol pe traseu. Însă decisivă este doar decizia raţională.

În cazul de faţă, taberele au poziţionat corect artileria grea. Alianţa inspirat intitulată „Proiectul Iohannis” a strâns toate argumentele care-i stăteau în puteri pentru o propunere raţională. Şi a fost la doar un ţopăit-distanţă de a câştiga.

De partea cealaltă, Traian Băsescu avea o singură ripostă suficient de tare: decizia supra-raţională – care de altfel l-a adus în prim-planul politicii şi în fruntea statului – o piesă suficient de puternică pentru a contracara tabăra adversă. La limită, strategia a fost câştigătoare.

De unde vine comparaţia: Think-tank-ul american RAND, care a elaborat în anii 50 teoria jocurilor şi speţa ei celebră, dilema prizonierului, organizează periodic un concurs de inteligenţă artificială. Aplicaţiile care participă încearcă să iasă câştigătoare într-un meci cu mutări succesive şi două opţiuni: colaborare şi concurenţă. Iniţial, s-a dovedit câştigătoare strategia „tit-for-tat”. Adică o aplicaţie a teoriei deciziilor ale cărei reguli sunt „Nu lovi primul, dacă eşti lovit răspunde, dacă adversarul cedează – iartă-l”. Strategia îşi arată rezultatele doar dacă meciurile sunt suficient de lungi. Iar ramificaţiile sunt atât de multe încât programele devin an de an tot mai complexe. În cele din urmă, însă, au început să câştige constant programele supra-raţionale, mai agresive şi perfect conştiente de decizia raţională a adversarului.

Traian Băsescu este câştigătorul supraraţional al acestor alegeri, şi are în faţă două opţiuni: cooperarea sau competiţia.

Prima decizie pe care trebuie să o ia este una morală: să acţioneze în interes propriu – indiferent dacă rezultatul este bun sau rău, sau în interesul general – chiar cu riscul de a-şi compromite propriul interes. Indiferent de scenariu, opţiunile devin strict obiective:

„Băsescu pacificatorul”: O atitudine consensuală, care să ţină cont de jumătatea de electorat care nu l-a votat, de traseul economic incert al ţării şi chiar de fragila majoritate parlamentară.

„Băsescu răzbunătorul”: O atitudine conflictuală, cu scopul declarat de-a-şi duce până la capăt propriul proiect şi de-a-şi asuma sacrificii pe termen scurt pentru a obţine beneficii mai mari pe termen lung.

De această decizie depind două lucruri: Soarta economiei româneşti şi soarta PDL. Cel mai bun scenariu ar fi ca şi România, şi partidul, să aibă acelaşi interes.

Care era „traseul economic incert al ţării?” Oricum, unul mult mai bun decât acum! Şi totuşi:

Ospătar! Câte vase trebuie să spăl după doi ani cu alegeri? 23 octombrie 2009

(…) sunt trei ajustări posibile într-o astfel de situaţie:

1. INFLAŢIE. În 1993, după ce BNR a finanţat deficitul prin emisiune monetară, am experimentat creşterea exponenţială a preţurilor.

2. DEPRECIERE. În 1997, când devenise clar că inflaţia este răul cel mai mare, derapajul a fost absorbit într-o proporţie ceva mai mare de cursul valutar. Bulgarii experimentau deja punctul 3.

3. ÎNCETARE DE PLĂŢI INTERNE! În 2010, România va fi pe un traseu financiar destul de clar către euro şi nu îşi mai permite nici creşteri de preţuri, nici un derapaj suplimentar pe cursul valutar. BNR are rezerve suficiente pentru ca să protejeze un nivel de curs. Bugetul, însă, va rămâne fără surse de finanţare sustenabile. După doi ani de risipă, curba de sacrificiu are acum forma unui vârf de ac.
Primele împunsături au apărut deja: profesori neplătiţi, spitale fără medicamente, pensii şi ajutoare sociale întârziate. Asta, în condiţiile în care sursele pentru acoperirea deficitului bugetar, teoretic, există. Ce denotă această situaţie?

1. Că se fac plăţi nebugetate care golesc conturile administraţiei, iar aceste găuri se vor vedea abia anul viitor. Aşa cum anul acesta s-a văzut că deficitul din 2008 a fost 5,2%, reevaluat la 5,4%, iar acum, la 5,5%.

2. Că preocuparea Ministerului de Finanţe este să spargă situaţia generală proastă în cazuri cât mai disperate şi mai difuze, pentru a nu i se observa amploarea. Şi că prioritare nu mai sunt pomenile electorale pentru mulţime, ci acelea pentru “elite”: RAFO, regii asfaltului etc.

3. Că anul viitor (sau chiar la sfârşitul acestui an), când se va produce ruptura, România va fi în situaţia de a concedia masiv bugetari, de ordinul sutelor de mii, sau de a tăia masiv din salarii şi pensii, de ordinul zecilor de procente.