Riscograma

Atenție, vine recesiunea – tăiați preventiv salariile de la FMI!

Cel mai mare pericol pentru stabilitatea financiară a României este „expertiza” FMI și a altor binevoitori de aceeași teapă.

Gogoașa cu „măsurile necesare” de austeritate ale anului 2010 pare că încă n-a murit. La vremea ei, unii au înghițit-o din convingere, alții că le servea politic, alții că n-aveau altceva.

Cei mai mulți barem au scuipat-o după ce au văzut rezultatele. Dar au mai rămas câțiva care o țin langa că ce chestie necesară a fost și cum a salvat ea țărișoara de la catastrofă. Rămășița asta se poate dovedi periculoasă, pe măsură ce o nouă recesiune e foarte posibil să vină mai devreme sau mai târziu. Și oamenii abia așteaptă să testeze iar ce au ratat catastrofal prima dată.

Pe scurt, „austeritatea” din 2010 a fost o bazaconie orchestrată de niște bezmetici!

Cu scuzele de rigoare pentru nobila profesie a economiștilor, dar știința asta este în bună parte la nivelul la care era medicina acum vreo 200 de ani – când tot ce știau medicii să facă era să „lase sânge” iar dacă îndrăznea cineva să le mai spună să se spele pe mâini se ofensau că ei sunt nobili și nu pot fi vreodată murdari. Ei bine, economiștii care sfârșesc pe la FMI et. co sunt ăi mai nespălați și mai orgolioși dintre felceri.

Totuși, ai pretenția ca măcar despre datele obiective să aibă habar. Nu mică mi-a fost mirarea când la o întâlnire de acum câteva zile, un fost ministru cu școala asta de gândire habar n-avea care sunt datele! Adică datele ălea pe care le publică Ministerul de Finanțe despre cât a încasat și cât a cheltuit bugetul. Adică nu știa ce consecințe efective au avut la vremea lor politicile pe care le-a susținut, cele simple, ușor de citit din execuțiile bugetare.

Ce spun datele

În România a fost recesiune severă, a fost criză, au fost creșteri de taxe (amproastelea, dar asta-i un pic altă discuție) au fost tăieri de salarii la stat (amboulea, dar și asta-i un pic altă discuție) – un singur lucru nu prea a fost: criză bugetară!

Da! Veniturile bugetului au scăzut destul de sever în 2009. Dar în 2010 au crescut la loc și au fost chiar mai mari decât în 2008. Ăsta este singurul dinte pe grafic. Iar cheltuielile bugetului au crescut în fiecare an, fără excepție, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar și în 2010, când salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25% la jumătatea anului, cheltuielile tot au fost mai mari față de 2009.

Cert este că statul a continuat să cheltuie dar și să încaseze mai mult, chiar și în timp ce criza se adâncea pentru restul economiei. Iar eventualele economii se puteau face prin aplicarea atunci a legii salarizării unitare, care era gata, doar că i-ar fi lovit mult prea tare pe anumiți clienți politici și „strategici”.

De fapt, „măsurile de austeritate” n-au făcut decât să prelungească recesiunea cu un an față de alte țări, care au avut prăbușiri și mai severe și tot și-au revenit mai repede.

Polonezii, care au făcut fix pe dos față de noi – au tăiat taxe în loc să le mărească și au păstrat salariile în loc să le taie – n-au avut scădere deloc și nici nu le-a crescut halucinant datoria publică.

Datoria publică!

Ce s-a întâmplat cu datoria publică este cheia întregii bazaconii. La sfârșitul lui 2008, cu toate „cheltuielile iresponsabile”, datoria publică era la 13,4% din PIB. Apoi, în 2009, România s-a împrumutat la FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială de 20 de miliarde de euro, bani care au ajuns în principal „în rezerva BNR”. În schimb, BNR a eliberat în pași repezi mai multe miliarde de euro din rezervele obligatorii ale băncilor, care de altfel fuseseră strânși acolo pe bună-dreptate tocmai pentru astfel de cazuri, dar nu ca să fie dați înapoi ci ca să acopere o parte din pierderi în caz de faliment!

Fast-forward în 2012 și cea mai mare parte din banii împrumutați erau dați înapoi (sau unii au ajuns în mod excepțional, premieră în istoria FMI, direct la buget), doar că datoria publică a ajuns aproape de 40% unde stă și acum.

Deci, să ne înțelegem! Statul a încasat mai mult, a cheltuit mai mult, a dat salarii mai mici, au crescut doar pensiile (însă numai cu o fracție din suma despre care vorbim aici), și tot s-a îndatorat cu încă un sfert din PIB.

Cu totul, 40 de miliarde de euro!

Bă, băeți (și doamne), deci mai lăsați-o moartă cu lozincile!

Serios, ce s-a întâmplat cu banii? (O s-o spun cu toată responsabilitatea – abia aștept să fiu dat în judecată pentru chestia asta, că așa poate află în sfârșit mai multă lume!) O mare parte s-au întors pe ușa din dos în fundul băncilor. În mai multe feluri:

Indirect, printr-un balans aiurea dintre nivelul dobânzilor, cursul de schimb și masa monetară, dar și prin programe de ajutor („Prima Casă„) sau de sabotaj (păstrarea clauzelor abuzive din contractele de creditare, îngroparea legii falimentului personal etc.).

Dar mai ales direct, prin reducerea rezervelor minime obligatorii pe care trebuia băncile să le țină: la valută, 40% din resursele atrase. Nivelul ăsta, considerat de bănci excesiv la vremea lui, s-a dovedit adecvat – până la punctul ăsta, BNR își făcuse treaba exemplar pe subiect. Complet aiurea a fost reducerea lor tocmai când începea să fie nevoie de ele. Cu argumentul de prostit-proști că erau „banii lor”. Sigur că erau banii lor, dar termenul „obligatoriu” are un sens destul de limpede pentru oricine. Adică e cam ca și cum și-ar cere salariații suma strânsă în contul de „pensie privată obligatorie„, că sunt „banii lor„. Încercați numai, să vedeți ce răspuns primiți!

RMO-urile erau acolo ca să acopere riscul sistemic provocat de multiplicarea banilor aduși în economie, iar riscul tocmai începea să se producă. Normal era ca banii să fie ținuți cel puțin până la sfârșitul crizei și folosiți la nevoie. Într-adevăr, apărea apoi riscul (în cazul uneia, riscul ăsta s-a produs oricum) ca unele dintre bănci să coboare sub linia de plutire – în general cele care au dat credite amproastelea (multele miliarde de euro care s-au transformat mai târziu în credite neperformante și au fost revândute la o zecime din valoare).

E drept că băncilor li s-a cerut să aducă o parte din bani înapoi sub formă de capital. Doar că în felul ăsta au beneficiat de banii lor nu doar o dată ci de două ori: și sub formă de capital, și sub formă de RMO-uri substituite. România s-a îndatorat teribil, povara s-a mutat apoi pe nesimțite de la BNR la datoria publică și, de pe urma acestei scamatorii, nu ne-am ales cu nimic altceva.

Nu știu, poate că salvarea băncilor în felul ăsta era răul cel mai mic în momentul ăla. Dar un lucru e clar – afirmația că „în România nu au fost salvate bănci cu bani publici” este pe trei sferturi minciună. Au fost salvate o grămadă de bănci, FIX din cele 25% tăiere de salarii de la bugetari și 5 puncte de mărire la TVA!

Iar de acum, pentru astfel de abordări nici măcar scuza asta cinică nu mai există.

Păi și greaua moștenire?

Încă umblă povestea că guvernul lui Tăriceanu a fost imprudent și risipitor, ceea ce este foarte, foarte adevărat! Și deficit mare și, mai ales, banii cheltuiți prost. Barem dacă ar fi lăsat 1000km de autostradă gata tot era ceva.

Sau dacă mărea salariile medicilor în loc să angajeze aiurea și mai mulți clienți sinecuriști prin administrație. Sau dacă reducea taxele pe muncă substanțial mai mult decât a făcut-o. N-a făcut mai nimic din toate ăstea. A propus majorări de salarii și pensii (votate de altfel de absolut toate partidele, că toți spuneau că „această criză nu ne va atinge”) care s-au văzut în bugetele din anii următori.

Ultima bară de pe grafic este altă decizie tembelă de-a guvernului Boc (PDL+PSD, ca să nu uităm unele „amănunte”!), de-a mări CAS în februarie 2009, fix când devenise clar că este recesiune. Majorarea a dus taxarea totală a muncii la nivelul de dinaintea introducerii cotei unice (!!!) și a adâncit recesiunea din primul trimestru până la un năucitor 7%. Așa i-au zis „experții” că „e bine”.

Dar chiar și așa, cum arătam și mai sus, 2010 tot peste 2008 a fost, și la cheltuieli dar și la încasări bugetare. Deci scuza grelei moșteniri pică la testul aritmeticii. Guvernul lui Boc avea aceleași instrumente să facă ce n-a fost în stare predecesorul lui. Sau măcar să se descurce la fel de prost. Dar a ales cea mai stupidă și mai ilogică variantă posibilă (bine, nu el, șeful lui). A încercat să conserve nivelul „investițiilor” (în fapt, cheltuieli ale statului pe tot felul de prostii, că autostrăzi nici el n-a făcut) și al cheltuielilor cu „bunuri și servicii” (sifoane pentru clienții politici și strategici) și a încercat să taie de oriunde altundeva: omul gras (medicii să plece din țară dacă vor salarii mai mari), pensii nesimțite (practic toate conform primei tentative, că ălea cu adevărat mari au fost de fapt „recalculate” în sus), asistați sociali (care în realitate aproape că nu există), „mămicuțe și bebeluși”. Dintr-o „reformă bugetară” în alta, a triplat datoria publică degeaba.

Dacă încă credeți că nu se putea altfel, ar trebui să vă întrebați barem de ce nimeni, nici măcar grecii cu datoria publică mai mare ca PIB-ul, n-au mai operat în halul ăsta.

Dar totuși, de ce fac asta oamenii ăștia răi?

„Experții”, adică. Pentru că atât le permite pregătirea, mecanismul de responsabilizare și… well… lățimea de bandă. Au învățat niște minuni la școală, s-au mai perfecționat pe parcurs cu doctrina angajatorului și poate chiar cred ei că așa fac bine. Ar fi fost poate contabili de top, plătiți pe merit cu mii de euro, dacă ar fi lucrat în vreo multinațională sau companie de audit. Sau poate nu! Pentru că acolo măcar trebuie să fii la curent cu datele brute și cu efectele concrete ale faptelor tale din trecut. Iar ca să ai răspundere peste soarta a milioane de oameni e bine să mai umbli din când în când și printre ei în loc să fluturi aceleași lozinci, răsuflate în timp sau infirmate complet de realitate. Și să plătești, la nevoie, măcar în mod simbolic, pentru oalele sparte. La o firmă ești dat afară, tras pe linie moartă, nu te mai angajează nimeni. Sau, măcar atâta lucru, ai poliță de răspundere managerială obligatorie. Ca politician, barem te duci în Opoziție sau sub pragul electoral. Pe când ăștia dacă fac vreo bazaconie nu pățesc absolut nimic. Dimpotrivă, îs consolați după aia cu posturi de „tehnocrați” și de „experți”.

Cam ăstea sunt limitele. N-o să vedeți niciodată un d-ăsta că a deschis și ridicat vreo afacere de succes sau că a condus vreo politică economică în țările cu apă caldă. Invers, da, mai ajung tot felul de politiceni eșuați de acolo, pe post de tehnocrați cu „referințe bune”. Nu știu dacă mai capătă și „sporul de lumea a treia”, cum se numea până nu de mult, sau dacă acum se cheamă altfel. Când astfel de „experți” ajung față în față cu „politicieni” ticăloși și hoți, care n-au curajul să-i azvârle pe ușă-afară, rezultatul este catastrofal.

Deci, de ce discutăm?

Pentru că iar vin vracii de la FMI să ne recomande „prudență” bugetară, să se dea cu fundurile de pământ că creșterea asta economică nu e bună și că sustenabilă era prăbușirea lor. Că poate vine iar recesiunea și ne prinde cu chiloții jos.

Să ne înțelegem, prudența bugetară este utilă și necesară. Chiar nu-i mare câștig să „furi” câte un doi-trei-patru la sută deficit bugetar în fiecare an, în schimb să ajungi să plătești tot atât doar pe dobânzi, pe termen nedefinit, pe măsură ce împrumuturile se adună la datoria publică. Doar că FMI nu prudență bugetară a adus în România ci opusul ei: îndatorare suplimentară cuplată cu strangularea consumului, adică cea mai proastă combinație imaginabilă.

Iar dacă repetăm rețeta asta, ar fi o tâmpenie încă și mai sinistră decât prima dată. Acum nu mai avem nici o scuză!

În continuare, o nouă recesiune este posibilă și dacă se va întâmpla ne va lovi destul de rău. Dar nu în termenii complet inepți în care este așternută problema acum. Dimpotrivă, o creștere economică susținută – „artificială” – ajută să mai atenueze din posibilele efecte. Pentru că, totuși, dacă e să fie musai să faci o alegere, ea e simplă, o pricepe și Țața Floarea de la piață: decât sărac și cu mici economii, mai bine bogat cu mari datorii. Chiar și numai pentru motivul cinic că datoriile se restructurează pe când economiile se confiscă!

Când/dacă va fi creșterea economică atât de mare încât să umfle iar bule financiare sau imobiliare, atunci poate că va fi cazul să ne speriem puțin. Dar nu prea mult! Ăstea sunt deja first-world problems, dacă avem șansa să mai prindem două-trei în timpul vieților noastre, oricât de dureroase ar fi ele pe moment, tot va rămâne ceva în urmă și vom avea o țară decentă pe care să le-o lăsăm la final copiilor noștri.

Zău așa, Grecia e în continuare o țară mult mai prosperă decât România, deși înainte de comunism eram tot pe acolo! Muuuuult mai rău este să NU se întâmple, să băltim într-un middle-income trap ca țările sud-americane unde forța de muncă ieftină (și eventual plecată cu totul) rămâne singurul avantaj competitiv.

E testat și răstestat – FMI și școala de gândire de la care se inspiră n-a dus aproape pe nimeni pe drumul bun, mai degrabă la groapă. Prognozele pe care le face fie ies pe dos fie nimeresc foaaaarte departe de țintă.

Iar despre recomandări, la ei acasă nici n-ar îndrăzni să deschidă gura, măcar că nu stă nimeni să-i asculte.

Deci panica FMI poate fi mai degrabă un indicator util dacă-l citești de-a-ndoaselea: putem să stăm calmi o vreme. Dimpotrivă, abia când va FMI zice în sfârșit că totul e OK, atunci va fi cazul să intrăm în panică!

Iar dacă mai îndrăznesc să vină pe aici în calitate oficială, ar fi de minim bun-simț civic să fie întâmpinați la aeroport cu tradiționalele ouă stricate.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou