Riscograma

Cele 3 metode de jaf la Hidroelectrica

Scandalul Alro este doar ultimul episod dintr-un serial de capă, spadă şi trădare financiar-contabilă vechi de 40 de ani.

În anii ’70, România se împrumutase masiv pentru investiţii în marile combinate siderurgice, chimice, în rafinării sau centrale electrice.

Printre ele – şi o mare parte din reţeaua de hidrocentrale. Când Ceauşescu a hotărât să plătească datoria externă cu orice preţ, efectele au putut fi măsurate uşor: întuneric, frig, foame. Puţini ştiau raţiunea economică exactă. În limbaj financiar-contabil, planul lui Ceauşescu era „să amortizeze mai rapid mijloacele fixe pentru a trece la surplus operaţional”. Ceauşescu a apucat să ducă până la capăt doar prima parte a planului. Puţinii care ştiau raţiunea economică exactă au dus la capăt a doua parte. În nume propriu.

Ce înseamnă afacerea cu hidrocentrale

Principiul de funcţionare a hidrocentralei ca afacere este diferit de celelalte tipuri de centrale. Construcţia înghite cea mai mare parte din costuri. Astfel, o hidrocentrală costă cel puţin două milioane de euro pentru fiecare MW de putere instalată şi funcţionează, în medie, la jumătate din capacitatea maximă. În schimb, o termocentrală costă pe jumătate, doar un milion de euro pentru fiecare MW de putere instalată, şi func-ţio-nează, în medie, la jumătate din puterea maximă. Diferenţa este că, în timp ce termocentrala are costuri cu materia primă pe toată durata de funcţionare, hidrocentrala are costuri enorme cu dobânzile în perioada de amortizare. La sfâr-şitul perioadei de amortizare, care se poate întinde chiar şi pe 30 de ani, hidrocentrala devine o adevărată mină de aur pentru proprietar, – care poate vinde în continuare cu acelaşi preţ o marfă produsă cu costuri minime.

Inovaţia nr. 1: curentul ieftin

În România, trecerea nu s-a mai întâmplat. În „economia de piaţă originală” a fost inventată noţiunea de „curent ieftin”. Noţiunea este absurdă din punct de vedere economic, pentru că electricitatea este o marfă fungibilă – adică oricare unitate poate fi înlocuită cu oricare alta – ceea ce înseamnă că un KW/h costă aproximativ la fel peste tot. În acest fel, avantajul competitiv al Hidroelectrica – o investiţie enormă amortizată – se mută gratis de la producător către consumator.

Inovaţia nr. 2: vânzare în bandă

Conceptul a fost uşor acceptat de populaţie, pentru că a putut astfel cumpăra aproximativ o treime din energia ieftină.

Însă pentru celelalte două treimi, statul a găsit o altă noţiune originală. Aceea de cumpărător strategic, care cumpără constant. Într-o economie de piaţă adevărată, acesta este genul de consumator iubit de termocentrale şi detestat de hidrocentrale. Energia hidro mai are un avantaj pe lângă lipsa costurilor cu combustibilul: o hidrocentrală poate fi pornită în orice moment, pentru a acoperi cereri inopinate sau vârfuri de consum, la preţuri care pot ajunge de câteva ori mai mari decât cotaţia standard. Totuşi, Hidroelectrica a adoptat un comportament de producător pe cărbuni, şi a căutat consumatori care cumpără constant, „în bandă”, şi care plătesc preţuri mult mai mici pentru aşa privilegiu. Din cauza acestei practici, în mai mulţi ani secetoşi Hidroelectrica s-a văzut obligată să cumpere scump curent de la Termoelectrica, pe care l-a vândut ieftin către „băieţii deştepţi”, printre care cel mai faimos – Bogdan Buzăianu, conform contractelor.

Inovaţia nr. 3: derivate toxice

În cazul Alro, Hidroelectrica a venit anul acesta cu cea de-a treia inovaţie, care seamănă deja cu celebrele derivate financiare. În aprilie, Hidroelectrica şi Alro au semnat un contract până în 2018, în care „preţul energiei va fi stabilit în funcţie de o serie de factori, precum cotaţia aluminiului la bursa metalelor de la Londra”. Cu alte cuvinte, dacă preţul aluminiului scade, Hidro va încasa mai puţini bani pentru fiecare kilowatt vândut. Pentru Alro, este o asigurare excelentă în caz de vremuri tulburi, asigurare care poate fi cumpărată pe bani grei de la aşa-numitele fonduri de hedging, care se ocupă cu arbitrajul riscurilor de afaceri. Hidroelectrica, în schimb, face un serviciu care nu-i intră în atribuţiile de bază şi care o poate trimite uşor de la profitul minuscul, de acum, la pierdere.

Care este paguba pentru contribuabili

Concret, Hidroelectrica vinde un MW/h cu o medie de 31 de euro, deşi preţul reglementat este de 44 de euro. Preţul de pe bursa OPCOM se apropie de această valoare, iar în cazul termenelor de livrare scurte îl depăşeşte substanţial. Hidroe-lectrica şi-a propus anul acesta să încaseze 660 de milioane de euro şi să aibă un profit de 15 milioane de euro. Potrivit fos-tu-lui ministru al Economiei, Adriean Videanu, planul ar fi fost depăşit, iar profitul pe primele opt luni ar fi ajuns la „1.100 miliarde lei” (110 milioane lei noi, 26 milioane de euro – n.red.). Pentru comparaţie, Alro, compania care „nu poate rezista” fără curent ieftin şi-a bugetat încasări de 430 milioane de euro şi un profit de 42 milioane de euro în 2010.

Însă nu doar Alro ci aproape toţi clienţii Hidroelectrica beneficiază de o reducere pe care nu o merită şi pe care nu o mai găsesc în altă parte.

Cu o putere instalată de aproape 7 GW, amortizaţi aproape integral, valoarea de piaţă a Hidroelectrica este de aproximativ 15 miliarde de euro. În aceste condiţii, un acţionar – în speţă contribuabilul român – ar trebui să se aştepte ca investiţia să-i aducă un profit între 500 de milioane şi un miliard de euro pe an.

Articol publicat în România Liberă

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou