cheltuieli-casa-asigurari-sanatate-cnas-2012

Cetăţeanul Jenel şi asigurarea de sănătate

După tăierea gâtului, cu capul în ţărână, găina mai face câţiva paşi. Dar oare ce face găina beată? Iată!

cheltuieli-casa-asigurari-sanatate-cnas-2012

După buzduganul cu impozitul forfetar, iată şi al doilea episod din serialul “Japca” pe care îl anticipam la începutul anului: serviciile de sănătate private nu vor mai fi decontate. Cinism până la un punct, după care – prostie pură.

Rostul banilor strânşi din asigurare este să finanţeze accesul la servicii, nu să bage bani în spitale fie ele publice sau private. Pare să fie acelaşi lucru, însă atunci când pacientul are de ales spitalele sunt forţate să ridice calitatea ca să nu rămână goale. Acum, că rămân goale, decizia statului este “dă-o încolo de competiţie”.

Vrei la spital privat? Du-te şi plăteşte integral! În timpul ăsta, noi îţi luăm şi banii de “asigurare”. Dacă nu-ţi convine, te aşteptăm pe la noi, că oricum nu ne-ajung banii iar medicii plâng după şpagă. Aici se încheie socoteala cinică, socoteală care ar fi profitabilă dacă n-ar fi stupidă. Iată de ce:

Aşa-zisa asigurare este de fapt un impozit plătit de vreo 5 milioane pentru beneficiul a practic 20 de milioane: serviciile sunt egale pentru toată lumea.

Probabil că sistemul de asigurări este o greşeală pentru România – ţară cu o distribuţie socială compromisă – şi probabil că un serviciu medical public care să asigure un minim decent, finanţat dintr-o taxă generală, ar fi mai potrivit. Însă acum varianta asta nu există, iar încercarea de-a construi un sistem social deasupra unei asigurări naşte aberaţii. Iar dacă sistemul rămâne fără supape, cum este aparenta justeţe, ajunge direct în colaps.

Cei 20 de milioane primesc servicii cu o valoare medie de 50 de lei pe lună. Cei 5 milioane plătesc în medie, angajat şi angajator, câte 200 de lei pe lună, contribuţie aferentă unui salariu mediu brut. Însă chiar şi cineva cu salariul minim pe economie plăteşte 75 de lei, adică măcar o dată şi jumătate valoarea serviciilor primite.

Desigur, nu lor li se “adresează” noua măsură, ci burghejilor care îndrăznesc să aibă venituri peste medie şi sunt destul de proşti încât să le declare. Să-l luăm ca exemplu pe “Jenel”, cu un salariu net de 3300 de lei, adică puţin peste 700 de euro, care în Vest este minimum pe economiei dar în România este dublul mediei şi îl trimite direct în “middle-class”. Deja, angajatorul scoate din buzunar 6000 de lei ca să-l plătească pe Ionel – 2700 merg la stat, din care 500 de lei sunt în contul asigurării de sănătate. Ei bine, da!, băiatul ăsta plăteşte asigurare de sănătate cât pentru 10 (zece!) români. Dacă scoate bani în plus din buzunar pentru a merge într-un spital privat, cere înapoi doar cei 50 de lei “care i se cuvin”. 450 rămân în continuare la discreţia statului. Ce-i răspunde găina beată cu capul retezat? “Nu! Luăm tot!”.

De-aici, calculul de oportunitate e simplu. Dacă un singur Ionel din zece refuză să mai plătească, găina beată pierde tot ce credea că a câştigat. Dar vor fi probabil mai mulţi. Şi ei nu vor înceta să dea statului doar cei 500 de lei (cu care îşi pot cumpăra o asigurare privată împopoţonată), ci toţi pe cei 2700.

Al doilea efect pervers este că, scăpate de competiţie, spitalele publice îşi vor scăpa costurile de sub control. E notoriu deja exemplul dializei, unde decontarea serviciilor private a ieftinit serviciile cu 20%. Scumpirea înapoi înseamnă 25% în plus, care s-ar aplica – mai mult sau mai puţin – la majoritatea serviciilor. Metoda e simplă – managerii de spitale vor descoperii că “privaţii practicau preţuri de dumping” şi că în sfârşit “există fonduri pentru rezolvarea problemei”.

Aşa că banii vor fi şi mai puţini, cheltuiţi şi mai prost.