Mare buimăceală a provocat statistica prezentată de ZF care constată că, deși salariul minim s-a dublat din 2008 până acum, numărul de locuri de muncă a crescut totuși cu jumătate de milion.
Cum, dar „legitățile economice implacabile” care ziceau că… dar corelația care era cauzalitate când ziceam că o să se fie șomaj și care acum nu mai e dom’le cauzalitate… dar care e mecanismul?
OK – primul pas este să te uiți la modelul pe care te-ai bazat când ai făcut la vremea lor prognozele ratate, să-l apuci de partea curată, să-l răsucești pe toate părțile, să constați dacă miroase a câh, să-l azvârli în veceu și acolo să-l pedepsești cum îți vine mai bine.
Abia în momentul în care ai trecut peste etapa asta – absolut obligatorie – putem să începem să discutăm de ce s-a întâmplat în realitate.
Pentru că mecanisme există, doar că în economie nu-s niciodată complet predictibile. Sau și atunci când sunt este teribil de complicat. Același input poate da două output-uri complet diferite în funcție de factori care îți scapă. În știință (Știință, da?) fenomenul ăsta se cheamă efectul fluturelui. Factori mărunți, pe care nu-i iei în calcul că ți se par irelevanți sau de care nici măcar nu ai habar (simplificați metaforic până la nivelul bătăii de aripă a unui fluture) provoacă în cele din urmă efecte în cascadă care fac ca rezultatul final să nu poată fi anticipat în nici un fel. De-aia ies atât de anapoda prognozele meteo, de exemplu. În cazul economiei e și mai complicat, că aici chiar nu știe nimeni ce fluturi are fiecare în cap.
Dar asta, totuși, nu-i o chestie chiar atât de complicată, și privind în urmă lucrurile devin ceva mai ușor de înțeles.
Deci, mecanismul:
Mecanismul este cel al prețului optim. Chiar și cei care susțin că „munca este o marfă ca oricare alta” sunt de acord că există prețuri de echilibru – nici prea mari că atunci îți scad încasările, nici prea mici că atunci îți scade volumul.
România a avut multe chestii „ieftine” în ultimul sfert de secol, de fapt surse de jaf.
A avut petrol „ieftin” – de fapt dat cu redevențe ieftine ca să se îmbogățească niște unii. Costul lui de extracție era mic iar redevența ținută forțat jos, dar în rest petrolul se vinde cam la fel pe piața internațioală indiferent de unde vine. Așa a căpușat Petrom statul de bani, și înainte și după privatizare.
A avut gaz „ieftin” – de fapt vândut ieftin unui fost securist, țiitor de combinate chimice falimentare, dar care în felul ăsta ajunsese la o vreme cel mai bogat român, cu avere de un miliard de euro. Alții care cumpărau gaze din import erau dispuși să plătească prețul întreg, dar numai băiatul ăsta deșept putea să-l cumpere și ieftin.
A avut curent „ieftin” – de fapt curent produs de Hidroelectrica cu costuri marginale mici dar cu costuri de capital istorice uriașe. O jonglerie contabilă – renta care se cuvenea pe termen nedeterminat proprietarului, statul, a fost trecută la „amortizată”. Așa au apărut „băieții deștepți” care cumpărau curentul foarte ieftin de la Hidro și îl vindeau „la preț competitiv” mai departe. Nu conta că prețul de pe piață era cu totul altul (iar Hidro poate să vândă mai scump, nu mai ieftin din motive tehnologico-economice, de disponibilitate). Nu conta paguba produsă pe parcurs, băieții deștepți își luau banii.
A trebuit să vină și să le zică cineva: gata, băieți, nu mai e ieftin, e scump!
În timpul în care ai vândut ieftin ce nu trebuia să fie ieftin nu ai câștigat nimic, doar ai pierdut. Nu ai vândut mai mult pentru că nu ai avut bani de investiții, modernizări sau barem reparații. Dimpotrivă, capacitatea de producție ți-a tot scăzut și puțin mai lipsea să dispară cu totul. Și ce ziceau ăia pentru care „ieftin” însemna paraîndărăt? Nu se poate să vinzi la prețul pieței, că nu mai cumpără nimeni, noi suntem așa și pe dincolo, trebuie să vindem ieeef-tiiiin! S-a dovedit ceea ce era limpede de la început: o minciună.
Petrolul, gazul, curentul – ăstea sunt bunuri mai mult sau mai puțin fungibile. Petrolul românesc e la fel de bun și de scump ca ăla de import, gazul la fel, curentul la fel. Munca nu e chiar așa sau, mai precis, nu era până de curând.
Pentru că de când România a intrat în Uniunea Europeană, lucrurile s-au schimbat subit – mult mai dramatic decât reușim să ne închipuim. Dintr-o dată, investitorii care vin aici să caute forță de muncă au acces complet liber și nediscriminatoriu la întreaga piață europeană. La rândul ei, forța de muncă are acces liber pe orice piață a UE. 3,5 milioane au plecat și au dovedit că sunt foarte-foarte productivi – de multe ori peste localnicii cărora le-au furat joburile.
Însă pentru cei rămași, oportunitatea asta nu s-a materializat. Doar pentru „băieții deștepți” (și doamnele!) de pe piața muncii, despre care vorbeam în articolul anterior.
Ce-ar fi zis un băiat deștept dacă era teoretician al totul-sau-nimicului, ca ăștia cu salariul minim? „Dacă e bine să vinzi kilowatt-ul scump, de ce nu-l facem un milion de euro?” Adică bazaconii!
Forța de muncă „ieftină” a rămas aproape singura chestie „ieftină” a României!
Serios! În condițiile în care facem parte din aceeași piață, de ce ar fi costurile la un sfert? Că oricum suntem pe cel mai de jos palier din UE, cu cine ne concurăm? Cu bulgarii? Dacă un investitor are de ales dintre Polonia și România, la aceleași costuri probabil că va alege Polonia. Dar și pentru o diferență de 10% s-ar bucura. Aaa, dacă se găsește chiar mai ieftin ce să faci, să refuzi? Complicat! Dar și noi suntem proști de le vindem la jumătate?
Mai ales dacă, sub ochii noștri, asta duce la decapitalizare socială și economică. Mai ales dacă vedem că este criză, CRIZĂ! pe piața forței de muncă din cauza unor fricțiuni sau inerții păguboase.
Stimați contabili, nu v-au învățat la Wharton Business School și pe unde ați mai învățat voi economie și afaceri? „Don’t leave money on the table!”
Cererea și oferta nu-s tocmai elastice aici – dacă te-ai calicit să-i dai omului 1500 de lei la salariu în loc de 1000 el pleacă din țară la 1000 de euro și nu mai ai cum să îl mai aduci înapoi. Cine trăiește cu impresia că o companie își știe interesul și face ce-i mai bine pentru ea pe termen lung, să binevoiască să se angajeze într-una – în management sau în contact direct cu managementul, doar că o să trăiască o dezamăgire cruntă. Nu știe, nu face! Și când vrea tot nu poate, că depinde de prea mulți factori pe care nu-i controlează.
De fapt, îndrăznesc să zic că există chiar o masă critică de companii (nu majoritate, nici pe departe! – dar destule cât să ai o bază de pornire) care chiar își doresc creșterea salariului minim. Pentru că s-au săturat să piardă contracte sau licitații în fața unora care după aia își bat joc de clienți cu scuza: „ce să-i faci dom’le cu asistații și putorile de români, nici alții nu s-ar fi descurcat mai bine”. Sau să vadă cum forța de muncă calificată tot pleacă, în lipsa diversității de oportunități și se năruie astfel orice plan de dezvoltare pe termen mai lung. Sau pur și simplu nu le place să-și bată joc de angajați dar sunt forțați să o facă dacă vor să reziste pe piață.
Și mai sunt unii – încă puțini dar se tot dezmeticesc – care înțeleg că asta-i singura soluție de dezvoltare și plătesc salarii decente. Tot dau exemplele ăstea, Kaufland sau Lidl, unde salariile minime sunt aproape de nivelul salariului mediu pe economie și, culmea (unde sunteți, matematicienii mei?) ele se extind în timp ce ăia cu salarii minime se restrâng.
Ca să n-o mai lungim: Cât e salariul minim în Polonia? 450 de euro! Sau în Turcia, cu economie comparabilă cu a noastră, 500! Zău, nici o scuză să nu crească și la noi, repejor, până pe la 400. Să vezi magie: creștere economică, locuri de muncă și mai multe, încasări în plus la buget.
Aaa, și dragi politicieni, dacă cu ocazia asta nu tăiați masiv și din taxarea muncii, sunteți niște dobitoci!
Buna ziua,
Domnul Lucian, puteti va rog sa ajutati cu un sfat pe cei care au economii in lei ? Tot mai multi analisti anunta ca in a doua parte a anului va avea loc o depreciere a monedei nationale. V-as fi foarte recunoscator daca m-ati putea ajuta cu un sfat. Multumesc frumos:)
Cu drag v-aș ajuta dar nu pot, nu fac niciodată profeții despre cursul valutar. Dacă eram de părere că sunt posibile, intram cu banii mei și eram acum milionar. Două lucruri vă pot spune:
1. Nu vă luați după cei care pretind că pot da asemenea sfaturi – sunt șarlatani.
2. Singura strategie prudentă este să vă țineți banii în mai multe valute, ca dacă scade una să fie pierderea totală ceva mai mică.
La obiect si cu sare si piper….. Caustic chiar…..
La caustic ar trebui sezonata si o cucoana care a nascut cica programat, sambata, sa fie productiva luni…….
Ceva pe la American Chamber… bla…. unii din sfatuitorii lui Basescu: mobilitatea fortei de munca, competivitate…..
Noi suntem într-un paradox -din acela nenatural, oricât de bune sunt veștile- în care noi nu avem firme & companii autohtone, așa cum au alții, dar noi, fiind practic republică bananieră („bananieră”; nici măcat banane nu cresc aicea) la mila multora care vorbesc limbi străine & pot pleca oricând, creșterea venitului minim e singura unealtă ce ne-a rămas ca balansier împotriva salariilor nesimțite.
Nu știu dacă mai ține minte cineva dar, acum 3-4 ani, a fost o mare oftare în mediul privat (branșa corporațiilor străineze, în special) unde foarte mulți se văitau că nu li s-a dat bonusuri sau nu li s-a mărit salariile pentru orele și/sau proiectele pe care le-au făcut de când s-au angajat (și aici avea legătură cu vechime de cel puțin 5 ani). Din moment ce s-a pus în discuție mărirea venitului minim garantat, imediat și ăia din mediul privat au primit bonusuri și măriri (un cinic ar spune „better late than never”).
Așa că, să nu ne mirăm. E mișto să citim științele economice #DeDreapta (bine, bine, știu, asta ar înseamnă că #DeStânga ar avea și ea versiunea ei), dar uităm cu vehemență că noi nu avem… circumstanțele la îndemână să purtăm asemenea discuții (sau polemici). E bine de știu, da’ suntem prea pripiți, fără ‘zeamă’ să purtăm asemenea discuții.
Și așa… eu n-am dat peste nicio carte despre economie unde te învață cum să deschizi o fabrică -cu linie de asamblare- pentru, ca exemplu aleatoriu, cipuri sau autoturisme (deși, eu nu am cunoștiințe inginerești sau tehnician de hardware). Avem prea multe handicapuri… mult prea multe…
Trebuie scăzut nivelul de taxare a muncii și crescut impozitul pe proprietăți mai ales alea mari(în Texas USA 3% anual)și taxa pe moștenire la 38% pt.cele valoroase pt.echilibrarea bugetelor locale și cel național.