Ghici care popor e cel mai lipsit de demnitate?
Ghici care e cea mai productivă țară din UE!
O știți pe aia că românii nu sunt productivi deci își merită salariile mici? Hai s-o uităm! Iar dacă ați simțit că e ceva în neregulă cu ea, iată despre ce e vorba.
De ce au românii salarii mici? Pentru că și „productivitatea” este mică, răspund contabilii. Într-adevăr, statisticile așa arată. România este pe penultimul loc în UE la productivitate și tot pe penultimul la salarii, înaintea Bulgariei, într-un top condus de Irlanda.
Pare să aibă sens, nu? Dar hai să mergem cu contabilitatea până la capăt! Pentru că de vreme ce ai 60% din productivitate și doar 25% din salarii, este clar că undeva e o problemă!
Cifra de 60% include ajustarea la paritatea puterii de cumpărare, dar revenim la final, pentru că e practic doar un alt curs posibil al acestei discuții.
Chiar și strict statistic, „productivitatea” este un raport complicat dar puțin relevant. Eurostat o calculează ca raport dintre PIB și numărul de angajați. Ca investitor, prin productivitate înțelegi cu totul altceva: Randament! Sau câtă muncă am obținut de un euro, sau bang for the buck.
În momentul în care facem ajustarea asta, clasamentul se răstoarnă complet. Și, ca să vezi cine e pe primul loc – nici măcar Bulgaria, ci yours truly, România!
Deci avem așa: Țara, urmată de costul anual cu salariul (media UE= aproape 36.000), apoi aceeași valoare exprimată ca procent, apoi productivitatea muncii măsurată de Eurostat, iar pe ultima coloană – randamentul muncii, calculat ca raport între productivitatea obținută și salariile plătite (prod%/sal%).
Explicația calculului:
Pe de o parte avem un „european statistic”, etalon de productivitate. El este plătit cu 3000 de euro pe lună să producă 100 de șuruburi pe lună. Costul per șurub este de 3000/100=30 de euro.
Pe de altă parte, avem un „român statistic”, el e mai puțin „productiv”, doar 60%. De fapt dacă am grijă să facă 100 va face, de unde discuția de mai jos cu managementul. Dar să admitem ce zice statistica. El îmi produce 60 de șuruburi pe lună pentru care îl plătesc cu 750 de euro. Cost per șurub de 750/30=12,5 euro. Productivitatea banilor investiți? De aproape două ori și jumătate mai mare în cazul românului.
Tot textul ăsta ar fi arătat cu totul altfel dacă era abordat „științific”, cu semnificația și lipsurile statisticilor de la Eurostat, cu caveat-urile metodologice ale calcului de mai sus și felul în care ele se compensează. Dar concluzia ar fi fost aceeași – asta pe care o pricepe și Țața Floarea de la piață: Că în condițiile în care faci parte dintr-un bloc economic în care există circulație liberă a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor, diferențele salariale ATÂT DE MARI nu se justifică.
Față de media UE, randamentul investiției în muncă în România este mai mult de dublu. Cel mai cu folos din UE muncesc esticii, urmați de sudici, inclusiv Grecia și restul de „PIGS”. Sub media UE este Europa cea disciplinată: Danemarca, Suedia, Olanda, Belgia, Austria, Marea Britanie, Franța și Germania! Nu că n-ar produce ei, că produc, doar că salariile de acolo sunt disproporționat de mari față de „productivitate”.
Bine, asta e până la urmă tot o prosteală contabilă – „nemții produc atât” iar „românii produc atât”. Când un român se duce în Germania, el va munci la fel de mult și de bine ca un neamț poate pe jumătate din bani, poate chiar mai bine pentru că exigențele în cazul lui sunt mai mari. Invers, ia un neamț și pune-l să muncească în condițiile din România – că și dacă reușește tot va trebui să-i plătești în plus la urmă ceva tratament pentru depresie severă.
Din limbajul ăsta statistic – de gen „productivitate per angajat” – s-a desprins ideea falsă și dăunătoare că productivitatea ar fi meritul angajatului iar lipsa ei ar fi vina aceluiași angajat. Dar asta nu-i adevărat, decât poate în mică măsură – atunci când mai dai peste câte un Dorel.
Munca efectivă a angajatului este în realitate neglijabilă în ecuația productivității. Iar în țările sărace, angajații cei mai slab-calificați de obicei muncesc mai mult și mai bine. În schimb, cu cât crește gradul de pregătire cu atât devin mai productivi angajații din țările dezvoltate, iar asta culminează – și uite așa vom ajunge la ce ne doare! – cu managementul.
Productivitatea este determinată de trei factori majori: finanțarea, tehnologia și managementul.
În România, problema accesului la tehnologie a fost rezolvată odată cu căderea comunismului – am putut importa liber orice ne lipsea. Apoi, problema accesului la capital a fost rezolvată odată cu intrarea în Uniunea Europeană – e în primul rând vina noastră că nu am putut folosi util toți banii care se revărsau peste noi, de au ajuns să umfle bule imobiliare.
Dar asta tot a antrenat o creștere uriașă de productivitate în România. Și la capitolul ăsta tot pe primul loc în Europa suntem. Între 2000 și 2017, productivitatea medie din UE (toate țările membre în prezent) a crescut cu 18,7%. Bulgaria este pe locul al doilea, cu 63% creștere. Iar România este pe primul loc, cu o creștere a productivității de 135%!
Este adevărat că România venea de foarte jos, este adevărat că meritul este în principal al apropierii și apoi al apartenenței la UE și este la fel de adevărat că salariile au crescut la rândul lor, chiar ceva mai repede.
Dar tot la fel de adevărat este că a venit (de mult!) momentul ca românii să își alinieze așteptările la piața din care au muncit atât să facă parte. Asta înseamnă și să pretindă mai mult, dar și să continue să ofere mai mult. Pentru că cifra brută modestă, de 60% productivitate față de media UE, încă poate fi îmbunătățită.
Iar diferența stă în leadership la toate nivelurile, începând cu cel politic. Dar pentru că vorbim de relații de muncă productivă și măsurabilă, să ne rezumăm acum la managementul în afaceri.
Problema managementului nu prea s-a rezolvat.
Șefi avem, slavă Domnului (șeful e ăla care îți zice ce să faci și nu e niciodată de vină pentru rezultat), dar manageri – lipsă. Iar managerii care totuși există (totuși, oricine poate avea ocazia să ajungă și manager dacă demonstrează că e în stare să facă treabă) sunt, statistic, prea puțin productivi. Statistica asta nu este nici ea explicită, că e mai greu de măsurat direct productivitatea unui manager, dar o putem aproxima prin scădere. Dacă angajații muncesc peste medie iar rezultatul este sub medie, matematica spune că de vină sunt șefii!
Importanța managementului este de cele mai multe ori subestimată, tocmai din cauză că mulți nu reușesc să-și facă treaba așa că ce rost are… când de fapt are! Secretul salariilor mari pe muncă mai puțină din Vest este tocmai ăla că acolo există și manageri buni, care chiar dau valoare adăugată muncii. Dacă ați lucrat pe acolo pe bani puțini și ați avut șefi idioți, asta nu infirmă ci confirmă ideea – de-aia au nevoie de imigranți pe bani puțini, ca să își acopere incompetența!
Munca angajaților poate fi pusă într-o adunare: Ce face Ionel + ce face Costel – ce face Dorel / 3 = „productivitatea medie per angajat”.
Munca managerului este o relație de multiplicare: Ce fac toți împreună, bine coordonați și motivați, cu tehnologia oportună, la costuri negociate bine, cu o strategie sustenabilă de preț și poziționare pe piață, cu control al calității și reputației etc. Fiecare element mai adaugă niște procente la valoarea totală a muncii. Doar așa ajunge o afacere succes major, munca angajaților nu este niciodată de ajuns. În schimb, e lesne de observat că orice afacere de succes plătește bine și foarte bine.
Invers, într-o afacere condusă prost, „șeful” nu face înmulțiri ci împărțiri, adică irosește banii companiei, și plătește cât poate de prost doar pentru ca să amâne cât mai mult sfârșitul.
Asta se întâmplă acum în România, mai mult decât oriunde. Și, într-un fel, este de așteptat – salariile mici îi atrag în primul rând pe cei ajunși la capăt de drum, care altfel nu mai pot. De-aia am văzut la începutul anilor 2000 valul de fabrici de cusut nasturi care a poposit o vreme în România în drumul spre Bangladesh, de-aia am văzut Nokia, care și-a încercat pentru scurtă vreme norocul aici înainte să dea faliment. Și iarăși, de ce media statistică este complet irelevantă: Nokia s-a mutat de la Bochum la Jucu la productivitate egală! Nu 60% ajustat PPC, nu mai puțin. Productivitate fix egală și salarii pe sfert. N-a rezistat cu ele pentru că nu mai știa să vândă telefoane – s-a dus în Asia după și mai puțin și tot degeaba.
Genul ăsta de investiții migratoare au fost utile poate la vremea lor, dar acum e vremea să mergem mai departe. Și nu muncitorii sunt responsabili pentru asta, că ei au dovedit că sunt deja productivi și aici și oriunde. E timpul pentru management mai bun!
Să aduci manageri străini nu-i tocmai o soluție, chiar dacă au mai încercat-o mulți. Cei mai buni refuză din start să vină. Cei care acceptă, pe motiv de „spor de lumea a treia”, au oricum dezavantajul că nu știu limba și obiceiurile locale, că se lovesc de o garnitură de manageri intermediari care fac tot cum îi taie capul, că nu au vreo reputație de apărat deci ajung să se pună pe căpătuială rapidă.
Local, acum avem o piramidă cam așa:
Un vârf de manageri cu adevărat competenți, care și-au luat rolul în serios și care chiar aduc valoare adăugată substanțială, dar mult prea puțini pentru nevoile economiei.
Un trunchi care încă n-au ce le trebuie dar care încearcă să învețe și să se perfecționeze. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!
O pătură substanțială care înțeleg ce li se întâmplă dar nu găsesc rezolvarea, așa că apelează la vrăjeli gen dezvoltare personală și coaching – care au și ăștia excepțiile lor dar majoritatea sunt vânzători de bullshit & fake it till you make it.
O bază solidă de incompetenți care cred că angajații sunt de vină pentru toate problemele lor și că și-ar da adevărata valoare dacă ar dispărea niște „mici impedimente” ca salariul minim sau „ajutorul social”.
Ultimii nu trebuie plânși. Nici ei (vor mai crește oferta de pe piața muncii după ce vor fi zburați din posturi), nici companiile lor (că doar e nevoie de productivitate mai mare) și nici măcar angajații (își vor găsi locuri de muncă mai bune).
Am explicat cum mărirea salariului minim până la nivelul real al pieței ar duce, în cazul și contextul României, la creștere economică. Unul dintre motivele pentru care asta se întâmplă este și acela că vor fi zburați în primul rând managerii slabi, care produc valoare adăugată negativă în economie.
Pentru argumentul teoretic (neaplicabil în cazul României*) că o creștere a salariului minim ar produce șomaj, nu-i chiar o problemă. Dacă ajungi să ai de ales, este de preferat să plece „la căpșuni” în Italia și Spania cei care chiar nu pot să facă altceva și să fie păstrați cei mai bine plătiți.
Mai tragic este acum, când pleacă la căpșuni oameni cu pregătire, chiar și profesori, în timp ce patronii locali se plâng că „e prea mult” un salariu de patru ori mai mic ca în Germania pentru un necalificat.
România a mai făcut o greșeală asemănătoare în anii ’90, când i-a scos la pensie anticipată pe muncitorii de peste 50 de ani din fabricile falimentare pentru a salva locurile de muncă ale tinerilor. Fabricile tot au dat faliment, doar că pensionarii au apucat să contribuie mai puțin la propria pensie iar tinerii deja nu mai erau tineri. Dacă statul i-ar fi dat afară pe tineri cât încă își puteau face un viitor și i-ar fi păstrat pe cei mai aproape de pensie până la închidere, era mai bine pentru toată lumea.
Economiile dezvoltate au înțeles de mult treaba asta. Politicile de emigrare își propun în principal să atragă talente și să țină necalificații afară, că au și ei destui. Interesul României este practic același, doar că văzut de la capătul celălalt. Să țină cât poate de managerii buni și de angajații calificați.
Pe când un tânăr sau o tânără cu școală puțină are mai mult de câștigat dacă merge câțiva ani afară, să strângă niște bani ca să își facă un rost și eventual să se întoarcă în România cu experiența acumulată, chiar și ca manager. Decât să rămână la cusut nasturi pe salariul minim ținut jos de niște lepre.
*În realitate, asta s-ar întâmpla poate doar când salariul minim în România va depăși 400-500 de euro iar cel mediu se va apropia de 1.000.
Auzeam de curând un anunț în difuzoarele magazinului de jucării Jumbo: ~ dacă ai lucrat în Grecia ~ și vrei să fii manager de magazin la noi ~ depune CV ~ Este destul de clară abordarea, acționarii greci ai magazinului au nevoie de oameni care să înțeleagă ambele culturi, ca să își poată pune în aplicare strategiile. (Au nevoie și de traducători/redactori mai buni pentru cărțile de povești, că ăștia cu care au lucrat sunt niște bezmetici, te apucă damblaua dacă citești trei rânduri).
N-au zis nimic de salarii, dar după cât de repede se extind probabil că sunt substanțial peste medie. Și, tot probabil, sub cei 1600 de euro pe lună cât este productivitatea medie a unui grec statistic, calculată la prețurile de acolo.
Să revenim la felul în care intră prețurile în ecuație
Cifra de 60% productivitate pentru România include paritatea puterii de cumpărare, că așa se calculează indicatorul. „Paritatea puterii de cumpărare” înseamnă că salariile noastre ceva mai mici sunt compensate, în parte, prin prețuri care la rândul lor sunt ceva mai mici. Iar unele dintre firme au la rândul lor o scuză bună să plătească mai prost, pentru că la rândul lor trebuie să vândă mai ieftin decât cele din Vest. Din cauza asta, unui european care vine în România i se pare aproape totul foarte ieftin, din cauza asta un român care merge în UE se crucește când trebuie să plătească o cafea. De fapt, doar ne furăm căciula ca să o vindem mai departe la jumate de preț.
Este un cerc vicios din care trebuie să ieșim, iar procesul este paralel și întrepătruns cu cel descris mai sus. În limbajul contabil se cheamă convergență reală iar, pe limba omenească, este inversul lui „la prețuri EURO salarii RO”.
Paritatea puterii de cumpărare este un indicator destul de înșelător, niciodată același pentru toată lumea. Când cumperi o mașină plătești cam același preț peste tot. Mâncarea costă cam la fel, pentru îmbrăcăminte mai bine te duci în vest. Serviciile sunt mult mai scumpe acolo decât la noi.
Unei țări dezvoltate, puterea de cumpărare îi permite să importe bunăstare la preț mic. Europa „disciplinată” găsește din România carne ieftină, exact așa cum românii ajung să o zboare hăăăt din Filipine sau din alte țări ale lumii a treia: „cu 5 dolari mănânci și bei cât vrei”.
Din punct de vedere social, de paritatea puterii de cumpărare „avantajoasă” beneficiază în România, în primul rând, cei cu venituri substanțial peste medie sau mari: își permit servicii pe care în Vest nu și le-ar permite. Inclusiv managerii proști de care vorbeam mai sus, deci iată încă un motiv pentru care să zbiere contra „putorilor”! Pe când cei care au doar 100 de euro din care să mănânce o lună, chiar nu simt mare diferență sau o simt în defavoarea lor.
Din perspectiva investitorilor, iar depinde. Pe unul din industria de piese auto nu-l interesează ce poți face tu cu salariul, mare-mic, pe care ți-l dă. El numără doar euro, iar euro plătiți sunt foarte-foarte puțini. Se bucură când alții îi lasă banii pe masă, însă la nevoie ar da și mai mult!
Pentru un mic proprietar de covrigărie, costuri mai mari cu munca pot să însemne faliment inevitabil, că dacă scumpește covrigul de la un leu la 1,5 lei chiar rămâne fără clienți. Singurul „management” pe care îl poate face este să se apuce să vândă singur.
Aici va fi, probabil, un ultim prag dureros dar inevitabil: Se vor alinia la UE nu doar salariile ci și prețurile, ceea ce înseamnă scumpiri medii de 20-30% întinse pe niște ani. Între 0% la alimente și alte bunuri și ajungând până aproape de dublare în cazul serviciilor sau al chiriilor.
Motivul este ușor de înțeles: dacă salariul de la fabrică se dublează, pe baza productivității demonstrate, chelnerița care îți servește cafeaua va aștepta la rândul ei să fie plătită dublu decât era înainte. Nu de altceva, dar barem pentru că altfel își dă demisia și se duce la rândul ei să se angajeze la fabrică. Și până la urmă, are sens, nu?
Problema s-ar rezolva instantaneu și fără dureri dacă, prin absurd, ar intra brusc în economie niște zeci de miliarde de euro care ne lipsesc. Nu pot intra brusc, așa că trebuie să continuăm să muncim pentru ei (oricum deja muncim de ne sar capacele, și în țară și oriunde): Să atragem bani în România, să-i convingem să stea aici pe cei care sunt deja, să-i înmulțim cu cât mai mult talent și spor. Și, mai mult decât orice, să ne vindem pielea cât mai scump!
Varianta „angajatorului”
Iată un articol despre acceași idee, preluat in-extenso de pe blogul head-hunter-ului (adică om care se ocupă cu recrutarea de manageri bine-plătiți pentru companii importante!) George Butunoiu:
Cand am ajuns prima data sa stau mai mult timp in birourile din strainatate ale unei mari si mandre corporatii, acum vreo 20 de ani, cand am vazut si am inteles cam ce fac, cum si cat lucreaza, am fost socat. Nu faceau cu nimic mai mult si mai bine decat cei de la filiala lor din Bucuresti. Ba dimpotriva, am inceput eu sa-mi dau seama. Un angajat de acolo se ocupa de mai putine dosare si proiecte decat cel de aici, le termina intr-un timp mai lung, si nu neaparat mai bine. Apoi am ajuns la altii, si la altii, si am inceput sa ma obisnuiesc cu socurile.
Alta surpriza de proportii am avut cand am luat mai de-a fir a par faimoasele proceduri ale firmelor occidentale, proceduri care, se stie, fac adesea marea diferenta. Inca o data am vazut cum au gresit marii nostri profesori de la facultate care ne garantau, cu mana pe inima, ca logica e universala. In busines nu e, se vede treaba. Iar despre calculatoare, softuri, tehnologie in procesele de management, de organizare industriala si pe unde te asteptai sa fie, nu mai spun, surprize, surprize!
Zilele trecute am fost la o fabrica a altora mari, cu zeci de fabrici pe vreo trei continente. Nu vand nimic in Romania, doar produc aici si apoi trimit peste tot in lume. Fabrica de la noi are cea mai mare productivitate din Europa si e a doua sau a treia din lume. Cautau un director general. Si mi-au spus ca nu au nevoie de un geniu, ba dimpotriva, vor pe unul care sa nu ii streseze. Tot ce are de facut e common sense, domnule Butunoiu! Intr-adevar, cand mi-au aratat ce si cum, nimic, dar absolut nimic nu era nemaivazut, nemaiauzit.
Si mii de oameni cu care am stat de vorba imi confirma ca nu sunt primul care a vazut asta. Acesta e jobul meu, pentru asta sunt platit, sa stau de vorba, de dimineata pana noaptea, cu oameni care imi spun ce si cum au facut, cum e acolo, cum e dincolo, de ce cred ei ca e mai bine asa si nu altfel, lucruri din acestea. Si sigur, multi sunt surprinsi cand ajung prima data “dincolo” si intra intr-o firma, trecand de biroul frumos amenajat al receptionistei. Poate ca cea mai sintetica si mai semnificativa descriere e cea a unuia care s-a dus pentru prima data la sediul central din Viena al companiei lui de asigurari: Sa stiti ca in firma era exact ca la noi, si va pot spune asta dupa ce am stat cateva saptamani bune. Dar, cum treceai de usa si ieseai in oras, te trezeai dintr-odata in alta lume fata de cea din care venim noi…
Si mai interesant e cand cei de aici sunt mai eficienti si o iau inaintea celor de dincolo. Imi povestea cu nervi un prieten dintr-o mare firma de servicii financiare ca tocmai au primit o directiva de la head-office cum ca trebuie sa introduca anumite sisteme, procese si proceduri pe care compania le-a impus la nivel global. Era un sistem pe care ei il avusesera deja in urma cu vreo trei ani, dar pe care l-au inlocuit cu unul mult mai avansat, prin care, cu opt oameni fac acum ceea ce vreo 50 de dincolo fac nu atat de repede. S-au suit cu totii in avion, in frunte cu presedintele strain al filialei din Romania, si s-au dus la head-office ca sa-i convinga sa nu schimbe lucrurile la Bucuresti. Dar cei de dincolo nu si nu, directiva e directiva, toata lumea trebuie sa treaca la noile sisteme. Si, o sa va intoarceti cu cei cativa ani in urma? Nu, evident ca nu, dar va trebui sa gasim o solutie ca sa ne prefacem ca am facut-o. O sa ne costa ceva in plus, dar, asta e, daca e directiva…
Totusi, productivitatea in Romania e la jumatate fata de cea de dincolo – ni se spune neincetat. Pai cum asa? Pai, nu vedeti, dincolo vindem de doua ori mai mult, cu acelasi numar de oameni! Serios? Ia sa-i aducem pe cei din Gemania trei luni in Romania, si sa-i trimitem pe cei de aici dincolo. Sa vedem cat vor vinde nemtii aici, sa vedem cum e cu productivitatea intr-o tara de oameni saraci, cu administratie corputa si putreda pana in maduva oaselor, cu justitie care functioneaza doar cand e sa-i prinda pe cei care fura statul, dar niciodata pe cei care insala o companie privata, acolo unde un contract nu are nicio valoare, iar daca te fura un angajat trebuie sa-i dai si salarii compensatorii ca sa scapi de el.
Da, cand spui ca productivitatea e mai mare sau mai mica intr-o zona sau in alta, intr-o tara sau alta, primul impuls este sa crezi ca oamenii din companiile de acolo sunt mai destepti sau mai prosti decat altii, mai silitori sau mai lenesi, ca muncesc ore mai lungi sau mai scurte decat ceilalti. Dar nu este asa! Cauzele diferentelor de “productivitate” trebuie cautate in alta parte! Si chiar mai mult, as spune, cei din tarile cu productivitate la jumatate sunt obligati sa fie mai inventivi, mai inteligenti, sa lucreze mai mult si mai bine de cat ceilalti.
Citește și Cât de mare este de fapt economia României dacă îi luăm în calcul și pe muncitorii plecați
93 de comentarii
„Dacă angajații muncesc peste medie iar rezultatul este sub medie, matematica spune că de vină sunt șefii!”
Iar experienta spune ca nu prea ai dreptate. Lucrul pe care romanii nu stiu sa-l faca, este sa vanda si sa se vanda. Partea cea mai grava este ca romanul crede ca e expert in vanzari. Asta e prima problema. A doua problema este situatia curenta. In Romania se vine pentru outsourcing – adica salarii mici. Cresc salariile, scade numarul de firme din Romania. Asta e locul Romaniei in lume.
Ăia care se ocupă cu vândutul nu-s manageri? Că de vândut forța de muncă iată, îi educăm 😉
Poate intr-o firma mica managerii se ocupa de vanzari. In firmele mari exista un departament de vanzari, max. 10% din firma. Restul este productie, suport, marketing, mentenanta, devzoltare, depinde de firma.
Managerii au alte preocupari. Pricipala ocupatie este cariera proprie, sa avanseze sau sa-si pastreze postul, depinde de situatie. In orice tara din lumea asta. Acum si in Romania.
@david: ai lucrat intr-o firma mai mare? sau probabil ca si D.Trump nu ai avut sef pana acum 😉
„In firmele mari exista un departament de vanzari”
Și departamentul nu are manageri sau ce vrei să spui?
„ai lucrat intr-o firma mai mare”
Ăhăhă, multe, stai tu liniștit 😀
dureros de adevarat.
„Un vârf de manageri cu adevărat competenți, care și-au luat rolul în serios și care chiar aduc valoare adăugată substanțială, dar mult prea puțini pentru nevoile economiei. ”
Predicatul unde e?:)
Asta cu productivitatea ai mai mare,este putin umflata cu pompa..si..mai are o buba,pe care tu nu o pui la socoteala.Este normal ca sa fie crestere mare pe productivitate,cand pleci de la aproape zero..De ce nu spui tot,cand te apuci sa srii ceva?.In tarile din est..aproape tot o fo refacut..normal..ca a crescut productivitatea.Europa vestica,nu inoieste fabrica acum cu noi,ca sa putem face comparatii.Una peste alta..manipulare ..de doi lei,pierdere4 de timp povestea ta nemuritoare.
„Este normal ca sa fie crestere mare pe productivitate,cand pleci de la aproape zero..De ce nu spui tot,cand te apuci sa srii ceva?” De ce nu citești tot, că poate o să ai surprize 😛
Romania nici nu are „inca” tehnologia pe care o are vestul ca sa putem sa facem o comparatie adevarata.
mars si pune dracului mâna pe carte, apoi sa îndraznesti sa scrii!
Productivitatea este numărul de piese executate în unitatea de timp. Acest număr (productivitatea) este mai mare în cazul proceselor de producție (mă refer la producție industrială și agricolă) care sînt complet mecanizate, automatizate și cibernetizate, adică sînt conduse de calculator. Deci, trebuie introduse în această ordine: 1-MECANIZARE, 2-AUTOMATIZARE, 3-CIBERNETIZARE. Ori, la noi, în România, este scăzut gradul de mecanizare, în primul rînd. Din cauza lipsei de investiții interne, producția stă să moară, unde n-a murit deja! Tot așteptăm investitori externi și cînd vin aceștia închid și vînd la fier vechi întreprinderile. Nu înțeleg ce criterii au avut la bază cei care au făcut materialul de mai sus, dar nu cred că reflectă realitatea.
„Când un român se duce în Germania, el va munci la fel de mult și de bine ca un neamț poate pe jumătate din bani, poate chiar mai bine pentru că exigențele în cazul lui sunt mai mari.”
Aici m-am oprit din a mai citi acest articol. Eu pot sa contrazic aceasta afirmatie prin propriul exemplu. Nu sunt platit nici mai putin decat colegii mei nemti si nici nu lucrez mai mult sau mai bine. In cazul meu sunt pe picior de egalitate cu un neamt, olandez, francez, etc. Daca nu cunosti limba si faci 6-12 luni de pregatire, de „acomodare”, de training, de ucenicie, mi se pare normal sa fii platit mai putin decat atunci cand iti atingi capacitatea maxima de integrare intr-o societate sau intr-o companie. Altfel este cand intelegi cerintele si poti comunica. A munci nu inseamna doar a bate cuie cu ciocanul, a duce la capat un proces care nu a fost automatizat si necesita acelasi proces de fiecare data. A munci inseamna a gandi, a avea idei si implicit a comunica pentru a intelege cerinte si pentru a explica solutii. Tare sunt curios care este baza afirmatiei facute de catre dumneavoastra.
Cuvântul cheie în fraza pe care o citați este „poate”. Dvs. ați detaliat în ce cazuri este aplicabil acest poate și în care nu. Chiar nu văd unde nu ne înțelegem, cred că puteți continua lectura 😉
Absolut de acord.
Acum 2 ani, mi-a recomandat cineva din familie 2 muncitori romani pentru niste lucrari de modernizare a casei (in Franta). Cei 2 mi-au spus ca au lucrat deja in Germania.
Salariul cerut era cam de 4 ori mai mic decat salariul francez.
Am zis ca incerc.
Am regretat amarnic. Regret inca si azi de altfel.
Nu era o problema de limba, caci aveau explicatiile in romana.
Nu erau lenesi, ci foarte activi si lucrau si 10 ore pe zi, 6 zile pe saptamana.
Problema era alta, lipsa de gandire, daca faci ceva sa nu trebuiasca sa desfaci cateva ore mai tarziu ca ti-a scapat din vedere un element. Necunostiinta materialelor moderne ii penaliza de asemenea. Dar mai ales, s-au angajat sa faca lucruri cale le depaseau posibilitatile.
Santierul nu numai ca nu a fost terminat, dar sunt partzi care nici nu se mai pot corecta. Unele au fost ascunse sa nu se vada – dar la prima ploaie, cand iti intra apa in casa si constati ca o gaura mare in perete a fost mascata cu vita de vie, iti pui intrebari …
Santierul a durat 5 saptamani, fata de 4 estimate (de ei insisi).
Am angajat alti 3 muncitori francezi (dintre care un arab) sa termine si sa repare stricaciunile.
Lucrau tot cam 10 ore pe zi, platiti de 4 ori mai mult.
Lucrul avansa cam de 4 ori mai repede, si era clar ca se gandesc un pic inainte de a face ceva, deci o data ceva facut, era bine facut.
De mai multe ori i-am vazut perplecsi fata de ce facuse echipa precedenta (eram si eu perplex).
Am fost nemultumit de prima echipa si multumit de a doua, la care le-am acordat si o prima, caci au terminat mei repede decat se angajasera).
Bineinteles ca nu se poate generaliza, e doar experianta mea.
„e doar experianta mea” și a celor care nu ridică barem o sprânceană când văd un preț de patru ori mai mic pe ACEEAȘI piață, indiferent că vine de la români, magrebieni, francezi, elvețieni sau papuași.
O mașină de PATRU ori mai ieftină decât Renault ați fi cumpărat?
Nu stiam catrebuie sa caut cuvinte cheie in fiecare propozitie sau fraza. Am plecat de la premisa ca acest articol se bazeaza pe cifre si pe date exacte, nu e cuvinte precum „poate” sau „probabil”. Imi place in schimb ca sunteti sigur de faptul ca romanul munceste la fel de bine si de mult ca neamtul. Aici nu s-a pus problema de „poate”. Sunteti simpatici. Nu zic ca nu aveti partea dumneavoastra de dreptate in ceea ce priveste acest articol, dar sa nu ne lasam influentati de sentimentul patriotic. Intr-o societate normala, oamenii care sunt buni in domeniul lor de activitate, sunt platiti pe masura muncii lor, indiferent de cetatenie.
Nu-i vorba de „naționalism” ci de a analiza niște date statistice cu nuanțele lor, în context, în raport cu realitatea și cu variațiile ei semnificative pentru a putea la urmă trage concluzii relevante și eventual lua decizii întemeiate. Vă recomand și articolul d-lui George Butunoiu http://www.georgebutunoiu.ro/blog/index.php/2017/06/20/au-dublat-au-triplat-productivitatea-si-la-ce-le-a-folosit/
Si totusi de ce nu intra miliardele alea? Daca tot avem randamentul muncii atat de mare de ce nu fabrica Ford in Romania si fabrica la Koln? De ce investitile de la noi sunt in outsourcing si in fabricarea de componente si nu in produse finite? Exista exemple de tari care au avut tranzitii de cateva decade de la agrar la putere economica si e documentat cum au facut-o si ce probleme s-au ivit. Da , nu e o problema de lene este o problema de vrut si mentalitate in primul rand. Abia apoi de management
Intră! Au intrat și intră. Dacă ne duce capul, o să facem să intre chiar mai repede. Punctual despre Ford, hai să vedem: http://riscograma.ro/13183/trump-germania/
Apreciez acest articol si mi se pare aproape de realitate. sunt niste comentatori care pun la indoiala acest articol dar nu suntem la fel. sclavii nu au traiti niciodata bine. munca de jos este platita tot timpul la o valoare mica. asa ca noi sa tot visam la o viata mai buna ca niciodata nu va fi asa:).
Până încep să-i doară propriile argumente 😉
http://riscograma.ro/13130/salarii-putori/
Paritatea puterii de cumparare (PPP – purchase power parity) schimba cu totul imaginea. Daca productivitatea este calculata pornind de la un PIB ajustat cu puterea de cumparare, este normal ca si salariile sa fie ajustate pe masura, altfel comparam mere cu pere.
PIB-ul nostru e dublat de PPP, dar salariul din tabel ramane in termeni nominali, astfel in cazul Romaniei productivitatea apare dublata artificial fata de salariu. Ajustand si salariile la PPP nu mai suntem pe ultimul loc (calculele mele arata locul 5 din coada, cu Irlanda pe ultimul loc urmata de Slovacia, Ungaria si Cehia), iar diferentele sunt mult mai mici – diferente normale de altfel, ca de asta vin la noi, pentru un bonus, nu? Altfel de ce si-ar bate capul?
*Ultimul loc la raportul salariu vs productivitate
Sigur că schimbă, dar e „oul sau găina”. Ai PPP supraunitar tocmai pentru că salariile sunt mici. Asta face mai ușor de tolerat salariul extrem de mic, pentru că și salariatul plătește mai departe ieftin. Spirala sărăciei.
Dar pentru cine investește euro ca să scoată euro PPP e complet irelevantă, doar zice bogdaproste. Iar în cele din urmă, PPP-ul rămâne doar un instrument de extracție de bunăstare.
În momentul în care mărești salariile, discrepanța PPP se îngustează de la sine.
„Dar pentru cine investește euro ca să scoată euro PPP e complet irelevantă, doar zice bogdaproste.”
Pai daca e irelevant PPP-ul (si asa e), de ce folosim un indicator ajustat cu PPP? Fara ajustare, productivitatea se duce la 30% din media UE (e adevarat ca se ajusteaza si media UE, dar directia e clar in jos), iar „randamentul” scade spre jumatate. Nu se mai pastreaza concluziile din articol, nu?
„de ce folosim” Eurostat îl folosește. Pe celălalt nu îl calculează Eurostat, că ar fi și mai șubred decât e ăsta oricum. Pentru că direcția convergență este spre nominal, prin creștere de prețuri. La greci s-a încercat ajustarea inversă, prin tăiere de venituri, și văzurăm ce a ieșit.
De fapt ce zic, s-a încercat și la noi, complet amboulea cu minciuna pe nume „austeritate”, și am văzut și aici ce a ieșit http://riscograma.ro/13100/austeritate-fmi/
„Eurostat îl folosește.”
Eurostat a creat instrumentul (indicatorul), dvs l-ati folosit gresit. Se mai intampla 🙂
De ce nu puneți aici calculele pe care ziceți că le-ați făcut, să vedem ce a ieșit?
(Un clasament cu Irlanda pe primul loc urmată imediat de Slovacia și Ungaria ar trebui să vă sugereze barem intuitiv că e cum ziceam mai sus) 😛
F.bun articolul.Există o gramadă de idioți cu afaceri de căcat ce ar trebui disponibilizați chiar de azi.Au făcut p grămadă de investiții prostești un exemplu pensiuni,moteluri și restaurante în exces.
Muahahahaha, productivitatea este deja valoarea bunurilor produse împartita la costul muncii. Daca mai împarti o data costul muncii la productivitate ce obtii, ma creier de vrabie? Cu cît esti mai putin productiv cu atît ai randament mai bun?
Daca inteleg bine, productivitatea de care e vorba aici e data de cat se produce in timpul lucrat de un angajat. Asta se poate raporta la un cost al muncii. Iar toate sunt raportate la media UE. Cu alte cuvinte, conform autorului, un roman produce 59% din cat produce in medie un angajat in UE si e platit doar cu 26% din cat e platit in medie un angajat UE. Asta e randamentul de care vorbeste autorul: cat productie obtii pt fiecare ban cheltuit cu angajatii.
Daca randamantul ar fi asa de mare dupa cum spune autorul, investitorii ar da buzna in Romania, ceea ce vedem ca nu se intampla. Acest randament urias nu exista intrucat se compara mere cu pere: productivitate ajustata la paritatea puterii de cumparare, salarii nominale (neajustate la paritatea puterii de cumparare). In realitate randamentul e pe la jumatate.
Ce părere aveți – chiar făcând abstracție complet de salarii – un român de la Jucu producea mai puține nokii decât un german de la Bochum?
@Gogu
„productivitatea este deja valoarea bunurilor produse împartita la costul muncii”
Asta crezi tu, că nici măcar n-ai citit definiția, ai încercat s-o dibuiești după ureche. N-ai ureche, cânți fals. Productivitatea (după metodologia Eurostat cel puțin, că asta avem aici, NU include costul muncii.
Și în rest bați câmpii – nu prea știi nici fracția cum merge. Ia de fă proba (schimbă cifrele cu unele mai mici respectiv mai mari) și o să vezi: Cu cât ești mai puțin productiv cu atât ai randament mai slab, cu cât ești mai productiv cu atât ai randament mai bun. Nu ce zici tu.
@Vercix
„Daca randamantul ar fi asa de mare dupa cum spune autorul, investitorii ar da buzna in Romania”
Ar da, dacă economia ar funcționa ca matematica, așa cum se încăpățânează unii să creadă. Dar nu dau buzna pentru că – ce să vezi – NU GĂSESC DESTULĂ FORȚĂ DE MUNCĂ. Pentru că jumătate din forța de muncă s-a dus deja în Vest și nu se mai întoarce doar pentru un eventual 10-20% în plus.
Un cerc vicios din care nu te scoate matematica aia cu elasticități impecabile nici fizica de clasa a VI-a, adică din vremurile frumoase când forța de frecare era „neglijabilă” ?
http://riscograma.ro/13111/pib-salarii
@Lucian Davidescu
In conditiile in care in jur de 40% din romani sunt platiti cu salariul minim si inca vreo 30% sub salariul mediu, nu cred ca un investitor ar avea probleme sa atraga forta de munca din tara cu un 10-20% in plus. La un asa randament urias i-ar ramane destula marja sa plateasca si bonusul de 10-20% si sa-i convina sa indure infrastructura proasta, administratia incompetenta si corupta, etc. Doar ca randamentul nu e atat de urias, ci undeva la jumatate, nu departe de media UE si chiar mai mic decat al unor tari din jurul nostru, adica suntem mai putin atractivi decat acestea!!! Vezi Ungaria, Cehia, Slovacia (daca am calculat bine)
„In conditiile in care in jur de 40% din romani sunt platiti cu salariul minim si inca vreo 30% sub salariul mediu, nu cred ca un investitor ar avea probleme sa atraga forta de munca din tara cu un 10-20% in plus”
E doar o opinie, încercați să o validați cu realitatea. Vă recomand discuții cu oricare trei șefi de fabrică, la alegerea dumneavoastră, să vă spună cum e. Sunt câte unii care doar iarna reușesc să-și acopere posturile, când se mai întorc oamenii de la căpșuni.
Articolul minte. Productivitatea determina salariul pe piata libera, nu „randamentul muncii”. Bagi bani si vrei produse. E adevarat ca romanii munces enorm, dar produc putin. Pentru ca sint corupti. Deci ineficienti si furati.
P.S. Evident, nu exista piata libera.
P.P.S. De unde au datele?
„Productivitatea determina salariul pe piata libera”
Pentru contabili, da. Acum poate o să vă întrebați de ce nu ajung contabilii să conducă companii 😉
Rau e sa fii fraier. În mare mlajoritate, marile companii sînt conduse de contabili. Si aia le au cu artimetica. Nu ca altii.
Un exemplu se poate? Ceva șef de companie de succes care a pornit de la dep. contabilitate?
Eurostat este organismul care se ocupă cu statistica al Comisiei Europene.
@David: gogu are dreptate, toate firmele in care am lucrat erau conduse de contabili. Marea majoritate a companiilor mari sunt conduse de contabili. Si nivelul 2, adica „N-1” este la fel. Al doilea skill cerut e de actorie. Pe langa numarat si adunat un CEO trebuie sa poate faca karaoke sau canta rap in functie de situatie. Sau sa motiveze personalul cu un speech pe care si el il considera de rahat.
Este ca nu ai lucrat intr-o corporatie?
Stai să ne înțelegem.
Multe companii sunt conduse de stupizi care gândesc în termeni contabili.
Puține sunt conduse de unii care sunt contabili de carieră – adică au început de la contabilitate și au tot avansat. De obicei, conduse spre faliment.
O companie *de succes* (am subliniat asta de la început) condusă până acolo de contabili – mie unul chiar nu-mi vine în minte.
Mulțumesc
Geografului pentru poziționarea D
ACIEI.
Episodul cu managementul reda cel mai fidel realitatea din teren. In prea multe cazuri, ceea ce conducatorul nu stie sau nu intelege, nu exista sau este o prostie.
Nivelul de autosuficienta la nivel de management si leadership este cronic in Romania, iar treaba asta se propaga mai departe pe toata ierarhia si in toata societatea. Au inceput sa existe manageri locali buni si foarte buni, dar prea putini pentru nevoile economice si sociale de aici, asa cum spune si articolul. Cei mai multi dintre ei, insa, vin din mediul antreprenorial.
Cel mai bine se reflecta povestea asta in climatul inovatiei, adica in lipsa lui, respectiv in statisticile si realitatile din zona cercetarii, dezvoltarii si inovarii din Romania. Avem multi oameni buni si posibilitati in zona asta, dar nu au teren pe care sa se insamanteze si sa creasca, respectiv nici nu se pune problema in Romania sa putem genera crestere economica prin inovatie, asa cum se intampla in tarile dezvoltate si cum e firesc sa fie.
Suntem consumatori captivi aici, iar fara viziune de leadership nu vad cum vom schimba aceasta inertie colectiva, indiferent cum ne vom uita si interpreta indicatorii si statisticile.
Tocmai ca avem stapini dar n-avem noi creiere si curaj si caracter.
Georgia nu prea intelege ce spune, dar le zice.
Explicatia e simpla, in Romania nu vin bani decat pentru OUTSOURCING. Adica outsourcing, adica costuri scazute cu personalul, adica salarii mici. Pentru firme o oportunitate. E relatia aia patron destept – angajat prost. Cum sunt hartile alea, pe care scrie pe Ungaria gulas. Pe Romania ar trebui sa scrie „salarii mici”. Vrei gulas mergi in Ungaria, vrei salarii mici, mergi in Romania. Ce e asa de greu de inteles?
Daca vrei sa faci bani muncind pentru cineva, pleci din Romania.
Iar inovatia este extrem de scazuta in majoriatea firmelor, max. 2-3%. De ce? Pentru ca este o activitate cu risc ridicat. Majoritatea se multumesc sa copieze ce merge deja. Si fac bani.
Vreau si eu ce fumezi tu!
Interesant articolul si discutiile ulterioare.
Orice ai zice, este nevoie de o crestere salariala la nivelul de jos de pregatire (automat va creste si restul) ca sunt multi care nu pot sa isi permit minimul necesar (nevoile de baza).
Si ar mai fi ceva, productivitatea asta a României, românilor, de care vorbesti, este concentrata in sfera non esentialului. Adica nu este dozata in zona industriei si agriculturii, ramuri care ar da stabilitate si putere unei economii, ci in zona serviciilor…si azi, totul trebuie privit din perspectiva unei tari consumeriste a produsului intern brut al tarilor din vest, precum si din cea a unei tari vanzatoare de resurse. Managerii buni ar trebui sa fie prezenti in orice grup care preia puterea la alegeri, dar din pacate, acei copii ai nomenclaturistilor – care stateau langa unii din noi pe bancile scolii fara sa invete nimic, chiulind ‘legal’ de la ore- au ajuns, gratie nepotismului, sa fie manageri. Apartenenta la un bloc economic e o sabie cu 2 taisuri. Relatiile economice multilaterale sunt cea mai buna solutie. In 2017, suntem in pragul de a ne reintoarce la sclavia din 1900-1945, cu o populatie analfabeta, dezbinata, fara suflu. Omul e resursa „de aur”. Apoi…Imposibilitatea de a crea un buget de stat utilizabil/sustenabil in prima decada a lunii ianuarie (si bâlbaielile pana in iunie), spune totul despre asa zisa economie sfaramitata a Romaniei si mult-trâmbițata creștere economică. Puțini din Ro, își dau seama că în Ro e o criză morală, de identitate, și că importul necontrolat de orice (valori morale, resurse umane, materiale etc) sunt o soluție distructivă, dacă nu dezvolți propriile tale resurse si nu cultivi propriile valori care te definesc ca popor. Oricât de optimist ar suna articolul asta referitor la productivitate, nu ma face sa ma simt mai bine, pentru ca atunci cand ies pe strada si ma uit in stanga si in dreapta vad realitatea cruda: low jobs, low public transport, no agriculture, lack of security (army, police, local police), no industry, no initiative in politics, business…
Mic comentariu
Doua aspecte imi par sa modereze un pic concluziile (cel putin pentru romani, dar poate in mai mica masura si pentru alti « estici » sau « centrali »).
1
Lucrez cateodata ca expert in industrii de varf franceze.
Acum vreo 10 ani, intr-o intreprindere le-a venit ideea sa aduca (pentru munci mai putin calificate) muncitori romani in loc de germani ca pana atunci, cu salarii mai mici.
In cadrul activitatii mele am verificat calitatea lucrului facut si nu corespundea exigentelor : adica intre 10% si 25% era lucru de mantuiala si chiar as zice nimic perfect.
S-a spus ca trebuie lasati sa le obisnuiasca si au continuat inca 2 ani, din pacate cu aceleasi rezultate. (si nu era o problema de limba, caci nici germanii nu vorbeau franceza)
Al patrulea an au revenit germanii.
Cred ca nici macar nu le-a fost explicat exact de ce, occidentalii de multe ori conteaza pe faptul ca se va intelege (poate se jeneaza sa spuna lucrurilor pe nume ?). Si nu am impresia ca se intelege, romanii respectivi aveau impresia chiar ca lucreaza perfect.
(trebuie stiut ca daca in Romania pentru o calitate de 95% esti platit 95%, in Occident nu – am simtit asta pe pielea mea acum 20 de ani, avand un birou de proiectare la Cluj : pentru 5% greseli facute de proiectantii romani, penalizarea mea occidentala era de 50% !).
Oarecum similar cu echipe de polonezi in alta intreprindere, calitatea era doar de 90-95%, astia au fost pastrati (dar sectorul nu era asa de critic si una peste alta se echilibrau costurile cu salariile).
2
Descurcareala e un sport national.
Ori asta poate sa te penalizeze cand devine un sistem.
Unul din primele lucruri de care a trebuit sa ma dezvat in Franta a fost descurcareala.
Cand e o problema de deficienta in organizare, sa o descurci cumva cumva e ca si cum ai baga-o sub pres.
E mai simplu, mai ales ca romanul, se stie, e inventiv. E mai complicat sa mergi pe fir si sa rezolvi problema la origine, sa nu se mai intample nici pentru tine, nici pentru altii.
Asa ca las descurcareala pentru viata personala, dar in nici un caz la servici.
Ori descurcareala asta, combinata cu calitatea mai slaba, ma intreb daca nu penalizeaza romanii la salarii.
E clar ca intreprinderile vestice profita de situatie pentru a propune produse cu preturi doar cu un pic mai mici platind salarii foarte mici si bagand in buzunar diferenta (rentabilitatea din tablouri).
Dar la negocierea salariilor, una peste alta, probabil conteaza ambele aspecte.
Cum se zicea pe vremuri, noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc. Si lucrurile continua tarash-grapish …
Oricum lucrurile merg spre bine, dar va fi mai lung decat s-ar putera crede, unele lucruri sunt adanc inradacinate in mentalitati.
De acord cu ce spuneți, este elementul „Dorel”, pe care chiar l-am băgat explicit în ecuație, cu minus. Dar, dincolo de episoadele punctuale, care POT fi catastrofale, la nivelul întregii economii e totuși minor. Dacia dădea rebuturi acum 20-30 de ani, nu erau două la fel, dar acum un Logan este la standard de orice mașină. Nokia n-a făcut telefoane mai proaste la Jucu decât la Bochum. Etc.
E foarte adevărat și că unii sunt neglijenți cu munca pentru că nu văd o miză în ea, și că e greu să ai încredere că dacă le dai bani se pun pe treabă. Nu-i ușor, de acord, dar de undeva trebuie început.
Toate bune si frumoase, cu o singura exceptie: coruptia. Am o oarecare impresie ca sunt destule povesti cu inspectorii ANAF (sau alte institutii ale statului) care primesc diverse „atentii” de la patronii de companii mici si mijlocii de frica sau pentru spori profitul. Coruptia si birocratia excesiva sunt de fapt costurile ascunse care atarna atat de greu incat sunt motivul pentru aparentul paradox dintre realitate si cifrele statistice. Tot timpul pierdut de catre un patron pentru a deschide o firma se cristalizeaza intr-o piata mai putin competitiva intrucat multi renunta in fata unei asemenea munci titanice, avand ca posibil efect secundar o oarecare incetinire a cresterii salariilor. Ca sa eviti intr-o oarecare masura piedicile pe care ti le pune statul, trebuie sa „ungi rotile sistemului”, e o realitate neplacuta dar omniprezenta. Infrastructura noasta este praf, cel mai bun exemplu este autostrada pe care au tot cerut-o cei de la Dacia, unul din cei mai mari exportatori din Romania, inspre vestul tarii. Aceasta lipsa cronica de infrastructura inseamna costuri suplimentare si deci e o posibila cauza a salariilor mai mici. Nici sistemul de invatamant nu merge prea bine, o parte din mediul de afaceri plangandu-se de diferentele dintre ce „produce” scoala romaneasca (discutand aici pur profesional si cantitativ, si nu calitativ) si necesarul de forta de munca din diferite domenii. Iarasi, costuri, de data asta cu (re)calificarea fortei de munca. O parte din vina o poarta si capitalismul salbatic din anii de dupa revolutie si combinatia dintre parvenitismul unora si coruptibilitatea altora al caror singur interes a fost profitul pe termen scurt sau cel mult mediu, prin orice mijloace. Morala povestii este ca desi romanii se pare ca au un randament mult mai mare decat alti europeni mare parte din acest randament se pierde pana sa ajunga in buzunarul acestora, ca apa printre degete as adauga.
Ar fi interesant sa faceti o analiza despre cine sunt beneficiarii reali ai productivității. „Statul sunt eu” spunea Napoleon. Transpuneti asta în „compania” sunt eu și aveți o imagine despre cum lucrează „managerul” trăgând sforile spre a „dirija” cheltuielile nefăcute spre profitul „companiei”/său. Doar un singur element din lucrările cu statul al unei firme de construcții ne arată că „managerul” care este și patronul în 100% din firmele cu capital romanesc, folosind sintagma „firma sunt eu”, încasează bani pentru „protectia muncii”, de la echipament individual pana la cel de avertizare și în schimb, nu cumpără mai nimic, muncitorii fiind de cele mai multe ori îmbrăcați ca un curcubeu, cu adidași roși și care cum apucă. Mai mult, banii necheltuiti sunt dirijați spre a plăti munca la negru unde, dacă aduci în discuție costul muncii, ei bine, este o adevărată afacere pentru patron. Apoi, banii necheltuiti din acest fond al protecției muncii mai sunt dirijați spre combustibil, mașini, restaurante, etc. Spun restaurante pentru ca 2% protocol, de multe ori nu ajung și dacă vrei sa „ieși” și nu ai de unde, poți sa iei banii destinați pentru detergent, săpun și bluze avertizoare pentru salariați și sa plătești cina la „cocoșul roșu” de exemplu.
Apoi, patronii ăștia, sunt autodeclarati ca fiind liberali. Ce interes au liberalii în a creste costul cu forța de muncă? Nici unul.de ce? S-ar închide robinetul bunăstării lor. Costul scăzut al forței de munca a dus la diferențe enorme ale traiului populației. Indicele ginni este uriaș, clasa de.mijloc nu mai există de mult. Clasa politică, beneficiara a evaziunii muncii, are interesul de a menține jos costul cu munca. Comparând legile speciale pentru salarizarea cadrelor didactice spre exemplu, cu legea general valabila privind salarizarea muncii, aflam ca statul își permite sa plătească cu 900 de lei un absolvent de facultate dar în același timp impune un salariu minim pentru un fierar cu studii similare în jurul.a.1200 lei. Hm. Vocile cele mai puternice care contrazic creșterile preconizate de salarii sunt din partea liberalilor. Patronilor. Ce fac ei dacă li se strânge robinetul bunăstării? Cu stimă.
Mare adevar, in prima saptamana cand m-am angajat la NSK atat team leader-ul cat si colegii imi spuneau ” slow down, Adrian” dar mie mi se parea oricum un efort mic fata de munca din depozite careia ii faceam oricum fata.
Lucian,
Daca tot ne dai lectii de productivitate si PPP… ajusteaza si salariile cu PPP ca angajatii din Romania nu fac naveta din Germania sa lucreze in Romania. In felul asta ai vedea ca diferentele nu sunt asa fantastice.
Ori folosesti valori nominale si la numarator si la numitor, ori le ajustezi pe amandoua – tu alegi.
Ma indoiesc ca nu esti constient de aceasta „eroare” grosolana… ai ales sa o ignori cu buna stiinta nu-i asa?
Hehe, ai fi surprins, unii chiar o fac – de obicei din Italia și Spania de la căpșuni vara la uzină doar iarna. Nu că ar avea relevanță directă la ce spui, dar așa, ca idee despre realitate 😉
Am explicat destul de pe larg ce-i cu PPP-ul, pentru unii funcționează într-o direcție, pentru alții în aia opusă. În momentul în care rezolvi restul, PPP-ul se aliniază și devine neutru pentru toată lumea.
E oul sau găina, într-adevăr, dar șansa să rezolvi este să obții banii mai întâi, altfel rămâi în middle-income trap pe veci.
Still butt-hurt pentru http://riscograma.ro/13130/salarii-putori/ ? Ee, stai liniștit, o să mai ai ocazia 😉
Din tot articolul asta un singur lucru e adevarat: „Față de media UE, randamentul investiției în muncă în România este mai mult de dublu.”
Randamentul investitiei in munca este ridicat, nu munca romanului da randament. Altfel spus munca este ieftina. Cum ajunge autorul articolului de aici la concluzia ca de fapt productivitatea ar fi mare nu stie nici el.
Din tot articolul asta un singur lucru e adevarat: „Față de media UE, randamentul investiției în muncă în România este mai mult de dublu.”
Tot e ceva 😉
Lucian,
@ „În momentul în care rezolvi restul, PPP-ul se aliniază și devine neutru pentru toată lumea.” atunci ignora ajustarea la PPP si foloseste valori nominale si pentru productivitate, nu doar pentru salarii. Nu iti convine rezultatul nu-i asa?
Vezi ce i-am răspuns lui Vercix mai sus. El zice că ar ieși un clasament Irlanda – Slovacia – Ungaria – Polonia – România. Seria asta ar trebui să-ți spună chiar și intuitiv de ce abia nominalul e complet anapoda.
( oricum, cred că mai degrabă ție nu-ți convine să fie România pe locul 5 într-un top condus de Irlanda 😉 )
Lucian,
Tot ceea ce conteaza este ca insusi titlul articolului si imaginea care il insoteste sunt complet eronate – implicit concluziile care ii impanzesc continutul.
Deocamdata nu dezbatem care ar fi clasamentul si cat de intuitiv ar fi acesta in conditiile in care un calcul simplu ar fi efectuat corect, ci de ce ai ales sa il faci gresit cu buna stiinta?
Deocamdată eu zic să dezbați tu cu Eurostat (și eventual cu OECD) și să le ceri socoteală de ce oare nici măcar nu se deranjează să calculeze „productivitatea” la PIB nominal. Când o să vii cu răspunsul, vedem dacă avem ce dezbate (hint: vei fi dezamăgit)
Uite caveat-uri reale ale calculului dacă aveai capacitatea de a pricepe corespondența dintre statistică și realitate.
1. Munca la negru, care aici este disproporționat de mare. Oamenii ăia contribuie la PIB dar totalul se împarte la cei cu forme legale, dacă i-ai include pe toți ar ieși probabil ceva mai puțin – nu avem de unde ști dacă cobori pe locul 2, că avansul față de Polonia și Bulgaria e totuși mare, dar probabilitatea există.
2. Ponderea disproporționat de mică a nr. de angajați în populație. Din asta rezultă că ăștia trebuie să tragă destul de mult ca să scoată PIB atât cât e, dar nu poți să ai certitudinea că productivitatea lor de acum ar rămâne scalabilă în condiții de pondere comparabilă. Eu cred că ar rămâne măcar pe foarte aproape, dar asta admit că e strict o opinie.
Vorba tovarășului Lenin: Învățați, învățați, învățați 😛
Corecta analiza.Intr-adevar ,productivitatea si randamentul muncii este determinata de finantarea, tehnologia si managementul muncii. In Romania exista o subfinantare a muncii, in sensul ca randamentul individului nu este platit la valoarea reala, tehnologia utilizata este sub capacitatea utilajelor utilizate inainte de 1989, iar managerii isi trag 70 la suta din randament. De aici explicatia pentru imbogatirea rapida, peste noapte a patronilor.
Lucian,
Ai impartit productivitatea ajustata cu PPP (a se intelege aproximativ dublata) la salariul nominal. Nu exista nici o scuza pentru asa ceva, nici ajustari pentru munca la negru sau participarea fortei de munca.
Ce spui tu ca productivitatea se analizeaza mai mult in termeni reali – ai dreptate – insa ai vazut la eurostat sau OECD imparteala asta la salariul nominal? Este o aberatie. Dar asta se intampla deseori la jurnalisti care isi construiesc modelul pornind de la concluzii…
Repet, împarte tu la ce crezi că e rezonabil ca să-ți dea randamentul muncii și lasă aici ce ți-a ieșit. Aștept cu interes.
Cand se vorbeste de management sunt multi romani care exceleaza in management si au o productivitate care ii sperie si pe vestici. Problema e ca nimeni in Romania poate oferi un salariu care sa atraga.Sunt tari unde poti avea lejer 6/7 sau inclusiv poti ajunge si la 11 mii de euro pe luna, credeti ca asta va fi posibil vreo data in Romania. Dar totusi asta e solutia sa fie cautati romani care au fost in functii de manageri in restul europei au vazut si invatat si au capacitatea de a schimba multe dar trebuie platiti si obtine conditii care sa ii faca sa revina acasa.
Lucian,
Productivitatea sau un proxi pentru ea este deja deja prezentata in articolul tau – datele preluate de la EUROSTAT. Nu mai trebuie impartita la nimic. Nu poti trage concluzii simple din valoarea asta de 60% pentru ca, asa cum ai spus si tu, sunt o groaza de alti factori de luat in considerare.
Daca vrei sa arati faptul ca salariatii din Romania sunt underpaid pentru cat produc- te poti uita la procentul de masa salariala in PIB – asta iti sustine in mare masura ideile din articol.
Ponderea salariilor în PIB este și el un indicator vag, cu influențe care-l trag în *ambele* direcții.
Pe de o parte, numărul redus al salariaților umflă cifra artificial. Firește că dacă ponderea salariaților e mică și a salariilor se duce în jos. Reducând la absurd, dacă rămâne un singur salariat cu forme complete (restul la negru) ce ar trebui, să ia salariu cât 50% din PIB? Poate ceva mai relevant ar fi un raport între salariu și PIB pe cap, caz în care calculul iese în „defavoarea” mea.
Pe de altă parte, PIB ca bază de raportare e oricum o chestie volatilă (inclusiv în calculul din articol, în care l-am acceptat per se). Dacă te apuci să calculezi PIB potențial (în sistem deschis, nu închis cum fac contabilii de la FMI / BNR) ar trebui să iasă o cifră mult mai mare. Vezi aici: http://riscograma.ro/13111/pib-salarii/
Toate lucrurile ăstea trebui cumva judecate împreună, măcar că dacă le iei separat ajungi la concluzii contradictorii. Pentru că statistica totuși îți dă doar media unor situații extreme.
Motivul pentru care am ales productivitatea aia la PPC, așa imperfectă cum e ea, este pentru că ea îți arată cel mai bine costul de oportunitate în cazul investițiilor noi – ălea care n-au handicapuri tehnologice sau de poziționare pe piață. Diferențialul dintre PPC și nominal funcționează în favoarea, nu împotriva unuia care oricum vinde la export!
Este drept că ea funcționează împotriva celui care face pâine, de exemplu. Dar rezolvarea la situația asta este convergența reală, de-aia am introdus-o ca pe un al doilea fir paralel în poveste. Chiar toate firele relevante nu le puteam introduce într-un singur text, dar pentru asta mai sunt și linkurile.
Ce încerc să fac (nu știu cu cât succes, de-aia chiar aștept feedback-ul serios, care să-mi arate când o iau spre bălării) este să găsesc linia care să armonizeze toate firele componente, și din textul ăsta și din altele – că sunt șanse mari ca aia să fie cel mai aproape de realitate.
Dezavantajul la un blog e că nu poți să oferi rigoare academică, dar asta vine și cu un avantaj – îți permiți să nu pierzi vremea cu fundături metodologice, I’d rather further the discussion.
Și oricum nu caut concluzii statistice, mai degrabă social/economic/politice. Iar concluzia mea de până acum e că suntem într-un cerc vicios între productivitate (mică!) și salarii (mult mai mici!). Din ăsta nu poți ieși doar trăgând la rupere de o componentă, trebuie să tragi alternativ și calibrat, dar fără timpi morți!!!, de fiecare în parte. Acum cam e vremea salariilor.
Sa ne vindem pielea aș zice eu proasta cursul cat mai scump cat de dramatic porno se termina articolul. Pornoo grav saracesc. Si mai se găsesc niște stan părinți sa comenteze pe langa
O să fi „porno” pe tacâmuri(pui) comuniste….
Ni mă, s-a reactivat riscograma ! De ce nu ziceți ? 🙂
Domnule Davidescu, dacă îmi permiteți, lăsați-o așa cum a observat și Cristi, e o gogomănie (exagerare) intenționată pentru a scoate în evidență o idee. Nu avem ce căuta să raportăm productivitatea calculată la PPC cu salarii la valori nominale. Chiar d-voastră explicați în articol anumite aspecte ce demonstrează că știți foarte bine acest lucru.
Eurostat consideră productivitatea exprimată la PPC relevantă fiindcă se dorește exprimarea cantității de bunuri și servicii realizate, nu valoarea relativă sau locală a acesteia. În România prețurile sunt mici (la servicii), deci aceeași cantitate de bunuri și servicii au o valoare (PIB nominal) mai mică, deci, la valori nominale productivitatea pare mai mică decât e defapt.
Totuși, a sugera că salariile sunt artificial ținute mici fiindcă iată ce productivitate mare avem – și arătăm valoarea umflată de PPC, e o gravă eroare. În realitate, companiile încasează acele valori mici (PIB nominal) la serviciile livrate, nu valorile abstracte (umflate prin calculul după PPC) pe cale de consecință achită salarii mai mici. Dacă vă gândiți la industrie unde salariile ar putea fi mai mari, îmi pare rău, reprezintă doar 25 % din PIB și posibil o pondere și mai mică din piața muncii.
Sigur că avem o mare problemă prin faptul că multe produse industriale sunt la fel de scumpe sau chiar mai scumpe la noi și ne întrebăm ce rost mai are calculul după PPC. Are rost și are noimă, fiindcă diferența e considerabilă la sectorul terțiar care are cea mai mare pondere în economie.
Asta se întâmplă când cineva caută să descrie o întreagă situație economică folosind doar câteva referințe statistice.
Circulă o idee eronată conform căreia statistica poate fi manipulată pentru a genera rezultatul dorit sau a induce impresia dorită. Greșit. Statistica e matematică. Problema (sau oportunitatea) manipulării apare doar acolo unde nu există știință, doar față de cei care nu înțeleg statistica (adică majoritatea populației 🙂 ). Ca să fiu explicit, în acest registru, spre exemplu se poate susține că valoarea medie a unui șir de date e puțin relevantă, dacă nu știm nimic de distribuția valorilor – motiv pentru care există indicatorul eroare (deviație) medie sau pentru pasionați, parametri statistici ce se pot calcula pentru liniaritate, convergență între serii diferite, etc. Dar, putem extrage doar valoarea medie și să o folosim ca termen de comparație cu alte serii de date. Dacă nu ne convine în argumentație, poate ne e mai convenabilă valoarea mediană și o folosim pe aceasta.
Există valori măsurate (reale) și în abstract valori calculate, derivate, indici sintetici și de comparație, etc
Cu valorile măsurate și indicatorii sintetici ai acestora ( PIB nominal – valori exprimate strict în moneda locală ) avem realitatea. Când încercăm să comparăm cu alte economii, trebuie să exprimăm valorile în aceeași monedă de referință, pe baza unei rate de schimb de referință. Aici, și de aici încolo deja ne îndepărtăm de realitate, dacă luăm valori calculate, derivate ignorând metodologia, ipotezele și referințele (curs de schimb spre ex) adoptate. Adică, ce spun e că relevanța este condiționată de cunoașterea întregului set de date și de calcule – ceea ce nu e practic pentru beneficiarul analizei statistice. Din acest motiv, când se prezintă un raport sintetic, trebuie arătate și valorile de la care s-a pornit (valori nominale în cazul nostru), referințele adoptate și se aplică doar metode standardizate cu același set de ipoteze și valori de referință, care pot fi verificate sau studiate de curioși.
Acum, să se facă puțină lumină. Așa cum valoarea medie și valoarea mediană a unei serii de date pot să difere mult (sunt egale doar pentru o serie perfect liniară și uniformă) și fiecare își are relevanța evidentă, la fel PIB nominal și PIB la PPC sunt ambele relevante în egală măsură, chiar și acolo unde diferă mult – relevanță există doar dacă știm ce exprimă acești indicatori. Dacă vreau să știu cât de puternică (influentă) e economia unei țari în raport cu celelalte, mă interesează mai mult PIB nominal și toți indicatorii la valori nominale. În schimb, dacă vreau să compar puterea de cumpărare, standardul de viață, nivelul de productivitate, vreau să văd PIB calculat la PPC, salarii la PPC, etc. Paritatea Puterii de Cumpărare nu e altceva decât un curs de schimb neoficial, abstract, calculat pe baza unui indice de prețuri de consum, conform unui coș de referință, cu scopul de a alinia prețurile din țări diferite. Evident, e departe de a fi o soluție perfectă, dar oricum oferă un instrument de comparare mai bun decât PIB nominal.
PPC se aliniază cu nominalul – este de dorit (convergență reală) și este firesc să se întâmple în condițiile în care ai liberă circulație a orice.
Păcatul statisticii de tip contabil este că îl tratează (și pe ăsta și pe altele) ca pe o constantă canonică care așa au fost și așa trebuie să rămână acum și pururea.
Când de fapt este demonstrat și științific (efectul Balassa-Samuelson) și empiric (așteptările sa aliniază la prețuri și invers deîndată ce intră niște bănuți în economie) că e de fapt unul dintre cei mai volatili indicatori.
Ca să eliminăm o sursă de confuzie pentru cititori, să nu uităm că Paritatea Puterii de Cumpărare nu este altceva decât un curs de schimb stabilit teoretic pe baza nivelului prețurilor de consum, măsurat pentru un coș de consum ales convențional în așa fel încât să fie reprezentativ. La fel cum se alege un coș de consum pentru Indicele Prețurilor de Consum – baza de calcul pentru inflație. Deci, diferența între valorile exprimate la PPC și nominal la cursul real/oficial de schimb au o volatilitate corelată cu volatilitatea monedei și a prețurilor (inflație).
Deci, dacă cursul de schimb e stabil (sau se folosește aceeași monedă – în zona euro) și inflația este mică, diferența între PPC și nominal evoluează lent, volatilitate există doar pe termen lung (foarte lung în interiorul zonei euro)
Alinierea presupune o competitivitate externă egală. Adică nivel tehnologic, acumulare de capital, acces la resurse, calitatea resurselor umane, etc similare.
Tendința de aliniere a prețurilor și a productivității este reală în condițiile circulației libere a capitalului, mărfurilor și a forței de muncă (fără bariere birocratice, culturale sau de limbă) și doar în condițiile accesului egal la resurse naturale, geografie similară, etc. Există și alte condiții ce trebuie îndelinite -calitatea educației, capacitate inovativă, ambiție egale dar, toate se leagă una de alta. Deci, e o tendință teoretică ce se mainifestă fără îndoială, dar nu se poate obține o aliniere reală, decât o apropiere între țările cu nivel de dezvoltare aproximativ egal, din cauza diferențelor multiple și din cauza unor bariere impuse artificial sau bariere naturale.
Problema e următoarea: a promova iluzia că prețurile și salariile ar putea fi cu ușurință aliniate, este o gravă eroare. A acredita ideea că acest lucru se poate realiza „forțând” creșterea salariilor e și mai gravă eroarea. Condiția îndeplinirii unui asemenea deziderat este simplă: alinierea competitivității externe. Ori descoperim resurse naturale imense – o mare de petrol sub noi spre ex 🙂 ori muncim din greu multe decenii de acum încolo pentru a aduce la același nivel acumularea de capital și calitatea resurselor umane.
De acord, fundamental foarte corect, doar la chestia cu „deceniile” cred că e un pic de licență… Secole… milenii…
Termenul lung între economii consolidate din zona euro se cam transformă în termen scurt și foarte scurt pentru cele emergente care se trezesc brusc în mijlocul acțiunii. Vezi de exemplu saltul de productivitate din ultimii 20 de ani la care tot pe primul loc suntem.
Dar hai să o luăm altfel: am un milion de euro și vreau să-l investesc. Oriunde în Europa, la alegere. Hai să vedem unde are sens, unde obțin randament mai mare…
Agricultură? Făbricuță de textile? Atelier de șuruburi și piulițe? Antrepriză de construcții? Flotă de transport rutier? Supermarket de cartier? Hotel pe malul mării? Restaurant de fițe? Antreprenor IT?
Unde scot profit mai mare? În România! Unde mă *ajută* costul cu munca? În România! Unde mă **încurcă** costul cu munca? Păi cam oriunde altundeva.
Când o să-l văd pe ăla care a ales Danemarca în loc de România pentru că acolo a găsit mai productivi (ăia își merită banii dom’le, nu ca putorile de români, scot la randament de nuș ce să mai fac cu el), o să-l cred 😉
Deacord, cursul de schimb teoretic la PPC, se poate alinia relativ repede (să zicem 5 ani) la cursul oficial, adică PIB la PPC să fie egal cu PIB nominal, având ca referință media UE la indicele prețurilor de consum. Asta înseamnă aproape dublarea PIB nominal, fără nici un fel de creștere economică – ceea ce nu are sens, deci, cu o creștere respectabilă în 5 ani s-ar ajunge la o triplare a PIB nominal (ceea ce nu ar fi suficient să ajungem din urmă țările din nord-vestul Europei). Cum am mai spus, dacă și numai dacă se aliniază competitivitatea externă. Ce înseamnă asta ? Păi dacă salariile se triplează, importurile deasemenea se multiplică, deci, într-o perioadă relativ scurtă trebuie să se acumuleze / atragă suficient capital productiv ca să se multiplice și exporturile. Sau, tot cum spuneam, să se descopere un zăcământ natural imens care să asigure compensarea importurilor mult mai mari. Altfel cum ?! Nu e deloc plauzibil să se poată întâmpla.
Atenție că noi avem capital autohton subțire, iar mare parte a capitalului străin existent acuma ar pleca. Industriile bazate pe manufactură în lohn, o parte importantă din tot ce înseamna outsourcing ar cam fugi pe alte meleaguri…
Saltul de productivitate din ultimii 20 de ani e real și este meritul preponderent al investițiilor străine, dar și al antreprenoriatului autohton – într-o măsură mai mică, având ca punct de pornire un nivel ridicol de scăzut al competitivității externe (exporturi sub 10 mld $). Nu există premizele unui salt la fel de mare în următorii 20 de ani, fiindcă: brain drain, infrastructură – cucu, capital autohton – cucu, clasă politică populistă și incompetentă, etc. Avansăm (eventual, nu e musai, putem intra și în declin) până ce avantajul costurilor mici nu mai e suficient de mare ca să atragă noi investitori și apoi ne plafonăm.
Cu actualele probleme structurale, cu actuala societate, nu există nici o îndoială că ne vom plafona la un nivel inferior occidentului. Unde ne vom plafona, nu pot să estimez. Poate la 80% din media UE, dar poate deja suntem la nivelul de plafonare și ne-am epuizat potențialul de creștere pe actuala structură economică și socială.
Pentru a evita o plafonare la un nivel considerabil inferior mediei UE, avem multe de făcut noi, ca societate. Foarte multe. Dacă vorbim de decenii pentru convergența reală, înseamnă că suntem foarte optimiști, fiindcă considerăm că nu ne vom plafona.
Este posibil, din păcate, să ne plafonăm la un nivel inferior și să nu ajungem niciodată din urmă vestul. Trebuie să fim conștienți de asta, de faptul că e nevoie de un efort mare, timp și transformări structurale majore, nu să prostim lumea cu iluzia că se poate fiindcă defapt noi suntem oricum îndreptățiți la salarii mult mai mari, că uite ce productivi suntem – când defapt nu suntem.
Referitor la Danemarca, nici o grijă, are cine să investească la ei 🙂 În fiecare orăsel e câte un roi de afaceri de familie, unele cu vechime de peste 100 de ani, cu multă experiență, știință de a face și capital acumulat. Automatizările, tehnologia din industrie și agricultură, sistemul social cu statul lor supradimensionat …
Pe scurt, simplist. Alinierea la valori nominale a prețurilor și salariilor din sectorul terțiar cu țările dezvoltate, necesită exporturi să zicem de 5 ori mai mari, pentru a compensa creșterea importurilor.
Întrebări de lămurit:
1. Ce ziceți, reușim așa ceva doar forțând creșterea salariilor ? 🙂
2. Ce avem de făcut pentru a avea exporturi de 250 mld € în loc de 55 mld € ? Putem compensa altfel decât prin exporturi creșterea importurilor ? CUM ?
Creșterea de 5 ori a exporturilor… altă licență 😉 Nu că n-ar fi posibilă într-un scenariu optimist, ușurel-ușurel, pe următorii 20 de ani. Dar contează mai mult traseul decât destinația și contează și mai mult valoarea adăugată. N-ai nevoie nici de triplare pe PPC, ești la 60% acum asta înseamnă ×1,66 iar realist dacă te așezi la 80% în cinci ani trebuie creștere de doar 33%.
Cum reușim…
Păi problema e următoarea: în condiții de liberă circulație a orice și de discrepanță salarială enormă ai o mișcare gravitațională teribilă – pe de o parte banii ar veni după forță de muncă ieftină, pe de altă parte lumea pleacă la bani mai mulți. Problema e că prima nu se mai întâmplă pentru că forța de muncă deși ieftină nu mai există. Că a plecat ea la bani mai mulți.
Am făcut un sondaj aici http://riscograma.ro/13111/pib-salarii/ din care iese că 35% din cei plecați ar veni înapoi dacă ar căpăta salarii de 500 până la 1000 de euro (estimez că-s de fapt mult mai mulți, minimum jumătate, din motive de tipologie a celor care citesc analize și votează în sondaje online).
Deci problema este că dacă te aștepți să se regleze lucrurile de la sine asta nu se va întâmpla niciodată din cauza blocajului – e ieftină forța de muncă dar n-o găsești. Și atunci plafonarea chiar se întâmplă la nivelul de acum.
Cealaltă variantă, să forțezi creșterea salariilor, o avea riscurile ei, nu știu, nu le văd încă, dar măcar deschide niște posibilități. Mai exact, să vină investiții pentru o forță de muncă nu chiar atât de ieftină dar oricum competitivă și pe care o și găsești acasă.
Că până la urmă ne vom plafona oricum, posibil undeva la 75-80% din media UE, e destul de probabil, că doar nu are cum fi toată lumea la sau peste medie, dar e mult mai bine ca acum.
Și un articol fix despre asta, semnalat de un coleg comentator la alt text https://pressone.ro/tara-tara-vrem-romani/
Este evident că nu fac calcule, mă bazez pe simțul proporțiilor, adică fac aproximări grosolane. Ideea e importantă, nu valorile în sine, desi cred ca sunt cât se poate de rezonabile.
Sigur că povestea cu multiplicarea de 5 ori a exporturilor e o „altă licență”, tocmai asta vroiam să arăt, că nu se poate alinia PIB nominal cu cel calculat la PPC cu una cu două, e nevoie de evoluții și transformări majore. Afirmația rămâne în picioare, indiferent în ce orizont de timp, ca să se alinieze prețurile la servicii pentru a permite salarii comparabile, e nevoie de competitivitate externă echivalentă, adică exporturi mult, mult mai mari. Nivelul de 250 de mld € nu e aruncat din burtă, consider că e o estimare rezonabilă având în vedere intensitatea comerțului între țările dezvoltate din UE.
Deasemenea, eu vorbeam de triplarea PIB nominal, nu cel calculat la PPC. Era vorba de alinierea PIB nominal cu cel calculat la PPC, deci, alinierea (creșterea) prețurilor și al salariilor în sectorul serviciilor. Întradevăr, asta înseamnă egalizarea PIB nominal cu cel la PPC. Vă rog să observați că o asemenea aliniere prin creșterea competitivității externe, presupune automat o multiplicare a exporturilor, deci o creștere economică spectaculoasă. Da, întradevăr, o creștere economică de 66 % ( x1,66) coroborată cu alinierea prețurilor la servicii prin aprecierea monedei, inflație sau o combinație a celor două, ar duce -estimare grosso modo – la o triplare a PIB nominal.
Dincolo de aceste detalii, e evident că gândim asemănător. 🙂
Mă bucur că v-ati reactivat blogul, e o plăcere să vă citesc.
PS: Spuneți că se poate realiza încet-încet, în 20 de ani spre ex. Exact ce spuneam și eu cu deceniile – prima mea licență. 😛
Cu riscul de a mă repeta, nici măcar în scenariul descris mai sus, creștere economică de 66 %, PIB nominal triplat, prețuri aliniate, nu am ajunge la nivelul de dezvoltare economică medie a UE.
Știm amândoi că nu există o proporționalitate perfectă în evoluția economică așa cum e măsurată statistic.
Și eu cu riscul de a mă repeta, m-aș mulțumi și cu un 75-80% din media UE. Singura mea problemă e că în momentul ăsta am intrat într-o fundătură în care riscăm să rămânem decenii, <1/3 nominal
De aia scot multinaționalele 70 miliarde de euroi din Romania in fiecare an…
Hmmm …
Subiectiv / Introducere:
Articol … „ciudat”, prin care se încearcă „spălarea păcatelor”, din partea „manaJerilor” (manaGer, există foarte rar sau chiar deloc în RO).
Desfașurarea acțiunii:
Având în vedere, strategia din țara noastră, unde angajăm cât mai multe neamuri și rude, care „cică” oferă garanția siguranței, nu avem ce discuta despre profesionalism și productivitate.
Restul acțiunii, tind să cred că, sunteți suficient de capabili să compuneți și singuri.
Punctul culminant:
Sunt atat de multe comentarii la acest post, în care se observa clar capacitățile de redactare în Limba Română; precum: „sînt” cu î din i, sau ”Ăia”(cuvânt inventat, deoarece nu există cuvânt in Limba Română, care să înceapă cu ”ă”).
Presupun că cei ce au comentat la acest post, sunt totuși membrii cu acte în regulă a comitetului de ”manaJeri” din Ro, și sunt convins că ”muncitorul”, nu citește, ori răspunde la rubrici de genul, fiind preocupat cu alte activități, față de cele amintite în context.
Încheiere:
Sunt curios, care dintre =NOI= ”manaJerii” recunoaștem acest aspect?
Și totuși, sunt curios cine și-a dat seama ce am scris și ce am subliniat in fraza de mai sus.
Spunea un prieten salariile pana la aparitia internetului in toate tarile erau real calculate in raport cu productivitatea.Astazi salariul meu tamplar la Londra 46000 lire/an este fals si virtual poate prin ingineriile financiare globalizate cu succes crescand rentabilitatea Salariati Productivitate deci PUB IN ROMANIA castigam 4000 Euro/an cu preturi in magazine la feel .ca in Londra.Daca in ROMANCUTA salariile vor fi de 40000euro/AN pe Salariat va creste virtual de 10 ori salariile,iar de peste 600/100 REAL PRODUCTIVITATEA.ROMANCUTA bogatii are , scoli sunt bune.Putem Folosi Calul TROIAN financiar aceleasi tehnici financiare Virtuale GLOBALIZATE cu posibilitatea de a face PIB IN 10 ANI 600/100 chiar daca vom fi CHINA EUROPEI
Banii likizi sunt 0.7%,99.3% virtual
In romania, productivitatea e mica si din alte motive:
1. in cadrul firmelor mici,in majoritate, patronii figureaza ca si angajati in cadrul societatii, in general cu salarii ft mari, iar munca depusa in general se limiteaza la plimbatul catorva hartii, incasarea si numararea banilor, asta ocupundule in general sub 2 ore pe zi, in timp ce angajatii muncesc cu mult peste 8 ore pe zi, fara wekenduri libere de multe ori, concedii neacordate si multe alte ostilitati la care sunt supusi, pe salariul minim, din care uneori se mai gasesc motive sa mai fie oprit cate ceva la negru, garantii, executii proaste, mici distrugeri sau lipsuri si multe alte tertipuri
2. In foarte multe firme mici si mijlocii, numarul angajatilor, e cu mult mai mare decat a celor care muncesc in firma respectiva, patronii angajandu-si in firma fratii, cumnatii, copii, prieteni, rude ale unor persoane care se ocupa cu diferite controale din partea statului,si multi altii, toti platiti cu salarii frumoase fara ca ei sa stie unde se afla respectiva firma, intrandule banii pe card, fara sa munceasca un minut in schimbul lor.
Candva am intalnit o firma cu peste 20 angajati, producatoare de garduri forjate, in care faptic la sudarea gardurilor munceau 3 persoane, ei avand rol si de soferi livratori, montatori, femeie de servici, 1 secretara-facturista care se ocupa si de relatia cu firma de contabilitate, inventariere, achizitionare de materie prima, intocmirea documentelor pt efecturarea platilor si multe altele, si un agent de vanzari, aceste 5 persoane care munceau, stiau ca sunt singurii angajati din firma, plus patronul,firma avand un singur sediu cu punctul de lucru incorporat, in schimb firma avea peste 20 de angajati, functiona pe pierderi constante, cu un numar ridicat de masini achizitionat pe firma, dar care nu au vazut si curtea firmei, figurand cu investitii in sediu de zeci de mii de euro anual, un geam termopan facturat si montat la firma ajungea sa coste vreo 9 mii de euru, doar ca in realitate au fost zeci de geamuri si de usi, care au fost montate la casa patronului, si multe astfel de intamplari nefericite ce se intampla in firmele din romania
Eu cred ca ar mai trebui adaugat si faptul ca, cel putin marile companii au acceptat actuala administratie si au cotizat „gros” la coruperea ei exact in scopul exploatarii tuturor resurselor noastre, inclusiv a resurselor umane. Jaful pare sa fie regula capitalismului dincolo de orice statistici, evidente si analize!
o intrebare: in coloana doi este costul anual cu salariul, sau salariul?!!!!!!Pentru ca este o diferenta. Asa si in 2018 a crescut brutul , deci si costul cu salariu, dar a scazut netul…
Sunt total de acord. Managerii de la noi sun PRAF. Nu știu de ce. Eu nu am întâlnit până acum un manager care să îmi de-a cel puțin impresia că este competent. Atât în instituții cât și în societăți comerciale. Am o amica ce lucrează pentru o internațională. Nu stiu cum or fi managerii aia cu care lucrează ea, dar vorbește despre ei că despre niște superoameni. Eu, despre managerii pe care i-am cunoscut, evident, toți din Romania, nu pot spune decât că sunt niște idioți.
Super articol, este adevărat în toate domeniile dai peste oameni care au impresia ca sunt super buni pe postul de manager dar intercultural skills cam 0, sa nu mai menționăm limbi străine și siteme vechi la care multi romani sunt mult mai departe. ( studenta din Germania)