Atat de lipsit de subsanta acest articol…
Ce naiba conteaza cat e sau cum se calculeaza redeventa? Sa presupunem ca aceasta (redeventa) este totala; vine cineva si face gratis toata munca si da Statului tot ce incaseaza…; credeti ca Statul va „intoarce” ceva catre comunitate? Evident ca NU. Va directiona veniturile obtinute catre „baietii destepti”, oamenii lor, prin diverse contracte paguboase asa cum se-ntampla acum…
Pe mine cetatean cu ce ma „incalzeste” ca se „duce” la Stat 100 sau 1000 sau 10.000 de unitati monetare, atata timp cat niciuna dintre aceste sume nu va ajunge la mine prin serviciile sociale, asa cum ar fii firesc?
Nu ne vindem țara, doar o cheltuim!
Sloganul „nu ne vindem ţara”, un refuz niciodată dus până la capăt, a fost mereu mai comod decât întrebările „de ce?”, „cum?”, „la ce preţ?”
În SUA, dacă găseşti petrol pe teren federal, trebuie să plăteşti 17% din valoare, una dintre cele mai ridicate redevenţe directe din lume. Dacă dai de aur, poţi să pleci cu el acasă fără să datorezi un cent.
Acestea sunt două extreme care conturează o politică foarte precisă asupra a ce înseamnă exploatarea resurselor şi care, într-o formă sau alta, se regăseşte în majoritatea ţărilor „cu apă caldă”.
Atunci când o resursă este greu de exploatat, e mai importantă activitatea în sine decât venitul direct pe care îl poate încasa statul. Dimpotrivă, când resursa este abundentă sau când preţul este mare sau când e preferabilă conservarea, atunci redevenţa creşte, de multe ori progresiv. Rusia, de exemplu, taxează petrolul cu 22%, dar numai ce depăşeşte primii 15 dolari despre care se presupune că sunt costuri de producţie. Alte ţări taxează suplimentar „extraprofiturile”.
Modelul redevenţelor directe poate părea dezavantajos atunci când preţurile sunt sus, însă pe termen lung diferenţele nu mai sunt atât de importante. Contează mai mult aranjamentele din spatele redevenţelor. În cazul Petrom, de exemplu, redevenţa este calculată corect: 3,5% pentru zăcămintele mici, care abia mai produc ceva, până la 13,5% pentru cele noi, unde o sondă săpată acum va produce timp de câteva zeci de ani. Problema aici este valoarea la care se aplică acest procent: puţin peste 20 de dolari pe baril, deşi între timp preţul a crescut de cinci ori.
În cazul hidrocarburilor, unde România are ceva rezerve, paguba este reală şi directă: fie redevenţă prea mică la petrol, fie preţ prea mic la gaze. În cazul mineritului, discuţia e mult mai complicată. Cât să fie redevenţa pentru cineva care se apucă să scoată huila din Valea Jiului? Că până acum a fost, în mod real, fără nici o exagerare, 100% cu minus în faţă. Adică statul cheltuie doi lei ca să încaseze unul.
Se vorbeşte în România despre „vânzarea resurselor”, cu sonoritatea deja-faimosului „nu ne vindem ţara”. Discuţia este parţial legitimă, pentru că fiind vorba de resurse publice fiecare cetăţean ar trebui să se pronunţe dacă vrea sau nu să vândă şi în ce condiţii. Însă de cele mai multe ori dezbaterea se pierde în zgomotul de fond. Sloganul, un refuz niciodată dus până la capăt, a fost mereu mai comod decât întrebările „de ce?”, „cum?”, „la ce preţ?”
Au fost vândute resursele de cupru pe 200 de milioane de euro? Nici vorbă! Se vinde doar cuprul extras, contra unei redevenţe de 4% din valoare care ar fi trebuit să devină 6% dacă Monitorul Oficial nu ar fi oprit în mod misterios publicarea. În realitate, se vinde o companie semi-falimentară, deţinătoare a unei licenţe. E redevenţa asta prea mică? Da, preţul obţinut spune că, la cotaţia de acum a cuprului cel puţin, redevenţa este sub potenţial. Și mai exact, preţul şi redevenţa merg în sensuri opuse. Teoretic, Cupru Min putea fi la fel de bine dată pe un euro oricui oferea o redevenţă mai mare.
Sigur, dar nu mai bine exploata statul? Păi chiar a făcut-o, dar cu pierdere netă la zece ani şi o întrerupere totală de activitate prin 2008, înainte ca preţul cuprului să o ia iar în sus. De fapt, întreg mineritul a adus pierderi în România, de la huilă până la aur.
Nu înseamnă că privatizările sunt automat în regulă. Dimpotrivă, jocul steril dintre redevenţe şi preţ lasă în plan secund lucrurile care contează cu adevărat. De exemplu, ce s-a vândut exact. Resursele subsolului sunt guvernate în mod complet stupid de secretomanie birocratică, care lasă loc unor jafuri greu de imaginat. Nu puţine au fost cazurile în care exploratori români au anunţat descoperiri fără să fi fost deloc pe teren, taman când preţul pentru o resursă sau alta a atins un punct de fierbere.
Din înfloritorul comerţ subteran cu studii tehnice s-ar putea afla, de exemplu, cât aur, argint sau wolfram se poate scoate de la Roşia Poieni, câte metale rare – de la Roşia Montană şamd. În lipsa informaţiilor, licitaţiile sunt viciate din start, prin cea mai insidioasă metodă (aranjatul caietelor de sarcini e treabă de amatori). Cei care doar bănuiesc la ce să se aştepte nu ştiu unde să se oprească, în timp ce deţinătorii informaţiilor licitează sume care par neverosimile.
Soluţia politică acceptabilă pentru o naţiune temperamentală ca România este să renunţe la redevenţele fixe şi să impună un model de partajare a profiturilor, după model rusesc, chiar dacă îl va regreta în caz de scădere a preţurilor. Însă pentru ca să „nu ne vindem ţara” (şi ca să nu basculăm năuci între tunuri strategice şi mitinguri de protest încă 20 de ani) e nevoie de o desecretizare de la un cap la altul a întregii documentaţii existente şi a contractelor de până acum.
8 comentarii
Desecretizare 🙂 Corect! Intrebarea este: de ce sunt secrete? Cine se ocupa cu „secretizari”? Cu informatii secrete? Cine are meseria asta? Hai ca nu e greu raspunsul….
Un pic mai greu devine răspunsul abia la întrebarea „dar de ce?”
Raspuns brut: banii!
Articol bun. Dar din pacate inutil.
” Orice natiune poate supravietui nebunilor ei , chiar si celor ambitiosi , dar nu poate supravietui tradarii venite din interior !” M.T.Cicero
Foarte bine punctat fiecare aspect dar stim cu totii ca nu vine nimeni in Romania sa investeasca 8-9 lei ca sa scoata 10 lei; nu se merita cand poate sa gaseasca alta colonie in care sa investeasca 2 si aia pe spaga si sa scoate 10.
Ceea ce spui tu, ca sa sintetizez, e ca orice solutie am alege ar trebui sa fie in interesul tarii. Parerea mea personala e ca in anumite sectoare strategice statul ar trebui sa aiba parghii pentru a intrevenii (si aici ma refer la parghii moderne nu „comuniste” cum vor spune multi)
Oricum intr-o tara slaba in care exista doar interese individuale vom fii intodeauna condamnati sa alege intre „administrarea” statului si „investitorii straini”.
In minerit exista extrem de putine noutati tehnologice. Asadar o firma straina aduce de fapt doar bani, eliminarea capuselor si un management corect. Faptul ca noi nu mai putem sa facem singuri aceste lucruri arata ca se justifica statutul nostru de colonie de tip african. Personal as dori ca minereurile sa ramana in pamant pana cand vom invata sa ne purtam cu ele, iar guvernele sa fie lipsite de banii pe care sa-i poata risipi. Apetitul noului prim-ministru pentru minerit pare sa aibe legatura cu un oarecare domn Mark Rich despre care gurile rele spun ca i-ar fi platit domnului MRU studiile din strainatate de istorie iudaica si a holocaustului. Legatura cu dl. Rich se spune ca ar fi fost realizata prin dl. Soros. Despre dl. Mark Rich se spune ca ar fi legat de oligarhii rusi, de Mossad si ca in 1983 ar fi fost acuzat de evaziune fiscala in SUA. Dl. Mark Rich ar fi in spatele mai multor afaceri din Europa de Est, printre care si in Romania (Rosia Montana -Gold Corporation),si ca acesta ar fi incercat fara succes in 1997 ca impreuna cu Dl. Voiculescu sa cumpere Rompetrol si Petrom prin fondarea consortiului Glencore-Grivco-Metanef cu un capital de cca. 650 milioane USD : Grivco al lui Voiculescu, Glencore al lui Rich(prin Strothotte) si Metanef al unui fost ofiter SIE-Stefan Margineanu).
Despre MRU circula pe net informatia ca ar fi fost deconspirat ca agent al unei puteri straine pe vremea cand lucra in MAE si ca dl. col. Ulieru ar detine informatii in acest sens, dar ca acestea ar fi acum secretizate.