Riscograma

Poate statul să controleze prețurile de la piață?

Cât de mică e distanţa dintre bun-simţ și nerozie

Dacă de altceva nu e în stare, poate Guvernul reuşeşte măcar să facă un comparator de preţuri.

“Avem în evaluare la Ministerul Economiei un proiect «Observatorul preţurilor». Vom monitoriza în peste 1.400 de puncte preţurile, iar acolo unde vor fi derapaje va interveni Agenţia pentru Protecţia Consumatorului”, spunea Adriean Videanu, încercând parcă să-şi maimuţărească titulatura de ministru al economiei. Evident, să sugerezi controlul preţurilor într-o ţară care se pretinde economie de piaţă e cel puţin caraghios.
“Nicio autoritate a statului nu va interveni în decizia unui comerciant sau a unui consumator, dacă evident aceştia respectă legea. Observatorul se doreşte a fi o măsură de natură administrativă şi preventivă pentru corecta informare a cetăţeanului”, a nuanţat azi acelaşi personaj. Chiar dacă renunţă greu la reflexele autoritariste, diferenţa de sens e de la cer la pământ.

De ce legea nu foloseşte la nimic
Controlul preţurilor sub ameninţarea Protecţiei Consumatorului este o aberaţie, pentru că instituţia n-are nicio atribuţie asupra preţurilor. Ameninţarea cu Consiliul Concurenţei are – ce-i drept – acoperire legală, dar e uşor frivolă. Teoretic, se poate presupune că inspectorilor anti-trust le va fi mai uşor să găsească carteluri. Practic, asta se poate întâmpla doar dacă într-adevăr nu se constată diferenţe de preţ. Când doar o parte dintre producători au preţuri mai mari, ei nu pot fi sancţionaţi legal. Pot fi însă sancţionaţi de piaţă.

Se poate chiar mai simplu
În realitate, diferenţele de preţ chiar există. De aceea, afişarea lor centralizată e un lucru absolut firesc, chiar necesar. Era şi mai bine dacă o făcea o asociaţie de consumatori sau o entitate privată, aşa cum se întâmplă deja cu comparatoarele de preţuri pentru magazinele online. Însă, cât timp asta nu se întâmplă, este perfect legitim ca o instituţie a statului să-şi asume iniţiativa. Dacă ar vrea să-şi uşureze munca, Videanu ar trebui să ceară eşantioanele folosite de INS pentru calculul inflaţie şi să le facă publice.

Cât de importantă e metodologia
De la teorie la practică, distanţa este mare. Dacă măsura va justifica un nou aparat birocratic, umplut de nepoţi şi nepoate pe toate funcţiile posibile, care să centralizeze nişte aiureli ilizibile, mai bine lipsă. Regula de cost ar trebui să fie simplă: costuri zero. Statul are suficiente resurse neutilizate, ăsta e un proiect care cere creier, nu bani. Acum vom vedea exact cât creier are.

Vor scădea preţurile?
Dacă e îndeplinită condiţia de mai sus – da, cu siguranţă. E imposibil de stabilit cu cât, însă nici nu contează. Bine împachetată, informaţia poate fi valoroasă în sine. Într-o primă etapă, clienţii vor găsi cel mai mic preţ şi deja scopul direct a fost atins. Ulterior, competitorii vor fi forţaţi să se alinieze, ceea ce va avea ca efect indirect atenuarea inflaţiei. Asimetria informaţională şi comoditatea sunt acum principalele motive pentru care apar diferenţe mari de preţ la produse similare.

P.S. Oricum, nu e cazul să exagerăm cu efectele. În ilustraţie, exemplul Greciei, care are sezoane fireşti de inflaţie şi deflaţie lunară de sub 1%. 7% poate fi cel mult o excepţie.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou