EXITCARD

buldozer

Lucian Davidescu

Legătura submarină Cipru – Grecia – Germania – Rusia şi motivul pentru care ea s-a fisurat

Jaful conturilor cipriote, izvorât din noaptea minţii birocraţilor europeni, aduce pe prima pagină a ziarelor financiare cel mai izolat colţ al Uniunii.

buldozer

O ţară atât de excentrică – şi la propriu şi la figurat – încât totul ajunge să pară un experiment care să afle ce se întâmplă când cineva este împins cu spatele pe marginea prăpastiei  zonei euro. Se agaţă? Sare? Mai scapă?

Totuşi, Cipru a fost o ţară pivotală în istoria recentă a Uniunii Europene şi una dintre cauzele concrete ale crizei.

Cea mai mare bizarerie este aceea că o ţară a Uniunii Europene dar nemembră NATO este ocupată militar, în proporţie de trei optimi de o ţară candidată la Uniunea Europeană dar membră NATO – Turcia. Şi tot de aici au pornit problemele Greciei.

Cipru s-a separat de Marea Britanie în 1960. Grecii – majoritari – doreau unificarea cu ţara de origine, caz în care turcii – minoritari – ar fi preferat secesiunea. Pentru că populaţiile erau amestecate teritorial, s-a preferat soluţia de mijloc a independenţei. Ca garanţie, tratatul de separare prevedea un Senat şi o Curte Constituţională egal împărţite între greci şi turci.

Grecii n-au acceptat situaţia prea multă vreme. Dictatura coloneilor de la Atena a forţat o lovitură de stat unionistă la Nicosia, care l-a îndepărtat pe „părintele naţiunii”, Arhiepiscopul Makarios. Turcia era pregătită minuţios – în doar cinci zile, a invadat nordul insulei provocând eşecul loviturii de stat dar şi prăbuşirea dictaturii din Grecia.

Invazia Turciei a fost legitimă, în limitele tratatului de separare care îi permitea să intervină militar exact în astfel de situaţii. Însă rămânerea pe teritoriul cipriot după ce ameninţarea a fost îndepărtată nu mai e legitimă.

De aici s-a inflamat tensiunea militară dintre Grecia şi Turcia la nivelul pe care îl ştim şi astăzi.

Iar drept consecinţă, Grecia a dedicat apărării un procent din economie de câteva ori mai mare decât orice altă ţară europeană, ajungând la o armată cu totul supradimensionată. Singure, cheltuielile militare fac diferenţa dintre datoria uriaşă a Greciei şi datoriile mari ale majorităţii celorlalte ţări.

Se spune despre greci că sunt leneşi şi că nu plătesc taxe. Din statistici reiese că nu e aşa deloc. Ca număr de ore muncite, grecii sunt primii în Europa, chiar dacă productivitatea este ceva mai scăzută. Ca nivel de colectare a taxelor în PIB, Grecia este doar cu puţin mai jos decât media UE. Deficitul este însă mare tocmai din cauza cheltuielilor militare. Fără ele, adunate în patru decenii, datoria publică elenă n-ar depăşi 100% din PIB.

Însă starea de conflict din Mediterană a creat un circuit financiar foarte lucrativ. Folosindu-se de statutul nealiniat, Cipru a avut tot timpul acces la resurse financiare mai diverse, ca de exemplu cele ruseşti. În ultimul deceniu, relaţia s-a cimentat, iar aderarea la UE şi la euro a făcut-o aproape instituţională. Unul dintre circuitele financiare ar putea fi descris cam aşa:

Ruşii îşi depun banii în băncile cipriote –  Dă click ACUM să VEZI cum un COPIL de 11 ANI i-a UMILIT pe economişti şi a SALVAT Grecia de FALIMENT! FOTO" href="http://www.riscograma.ro/6419/de-necrezut-da-click-acum-sa-vezi-cum-un-copil-de-11-ani-i-a-umilit-pe-economisti-si-a-salvat-grecia-de-la-faliment-foto/" target="_blank">au auzit ei că în zona euro doar copiii mai iau în calcul serios să naţionalizeze banii ca rezolvare pentru criză.

Bancherii din Cipru cumpără obligaţiuni greceşti, că doar BASEL II, fosta biblie a prudenţei bancare, spunea că titlurile de stat au zero risc.

Cu banii împrumutaţi, ca să se apere de turci, grecii cumpără submarine germane şi fregate franţuzeşti – programul de înarmare nu s-a oprit nici măcar pe timp de criză.

Iar germanii iau banii şi cumpără eventual gaze ruseşti, ca să închidă cercul.

În toată schema, punctul vulnerabil a fost Grecia, care dacă nu foloseşte submarinele să-i jefuiască pe turci e forţată să ajungă în faliment. Cine să plătească? „Oricine altcineva”, spracht Deutschland, omiţând că în 2003 Tratatul de la Maastricht a fost transformat în toilettenpapier chiar de Franţa şi Germania, care aveau „nevoie de deficit pentru dezvoltare”!

Prim urmare, grecii, ciprioţii, ruşii, chiar şi englezii „că o meritau” plătesc.

Povestea cu „offshore-ul” este doar o perdea de fum pentru cei care nu ştiu că legătura fizică dintre contabilitatea bancară şi cea fiscală nu există. Existenţa unei firme în Cipru nu presupune obligatoriu un cont în Cipru, iar existenţa unui cont nu este legată neapărat de o firmă. De fapt, sunt foarte puţine firmele care au motive să-şi facă şi cont, deci care au fost „taxate” cu ocazia asta. Bani se „spală” destul de mulţi, însă ei prin definiţie nu stau prea mult în conturi, ca să fie găsiţi, aşa că şi în cazul ăsta prada este tot marginală. Iar anonimat nu există – o comisie rogatorie află imediat orice acţionar.

Victimele sunt în proporţie covârşitoare oameni obişnuiţi şi firme locale:

1 (cam jumătate din bani). Câteva sute de mii de ciprioţi şi de afaceri locale, care au conturi în bănci.
Ciprioţii – proveniţi din elitele greceşti care au colonizat insula – sunt o naţiune emancipată, cu puţine din caracteristicile-clişeu „orientale” sau „meridionale”. Un exemplu: ţara, săracă în precipitaţii, şi-a construit un sistem de 100 de baraje care să asigure apa menajeră şi pentru irigaţii. O singură ploaie mai intensă, de două săptămâni, din 2011, le-a umplut cât să ajungă pentru cinci ani.

2 (mai puţin). Câteva zeci de mii de ruşi, oameni de afaceri sau interlopi, fugiţi de mafie.

Majoritatea s-au mutat cu familiile şi cu copiii, atraşi de criminalitatea scăzută şi de preţurile modeste, şi îşi conduc afacerile de la distanţă.

3 (şi mai puţin). Câteva zeci de mii de englezi, rentieri sau pensionari, fugiţi de ploaie.

Pe lângă cele două baze militare permante care sunt teritoriu suveran britanic, sunt şi mulţi expaţi britanici – din care mulţi aristocraţi sau foşti militari care încă văd fostele colonii dintr-o perspectivă imperială.

4. (mult mai puţin). Câteva zeci de mii de români, muncitori sau ospătari, fugiţi de sărăcie.

Româna este deja a patra cea mai vorbită limbă din republică, iar şansele ca într-un magazin sau restaurant să găseşti pe cineva care vorbeşte româneşte sunt destul de mari.

Economiile lor nu mai puteau fi salvate, nu integral. Însă calea de rezolvare corectă a situaţiei era cu totul alta – una asemănătoare cu a Islandei:
În primul rând, trebuia să fie măturaţi integral acţionarii băncilor, apoi deţinătorii de obligaţiuni juniori, apoi seniorii (ăştia-s de obicei bănci „sistemice” din zona euro, care în scenariul de faţă scapă cu toţi banii neatinşi). Asta e ordinea corectă a asumării riscurilor.
Apoi, trebuia să fie tăiat proporţional sau integral din partea negarantată a depozitelor – ce depăşeşte 100.000 de euro.
Apoi, ciprioţii puteau eventual să se pronunţe – după modelul islandez – dacă îşi asumă sau nu paguba sub 100.000 de euro pentru nerezidenţi.

Iar UE ar fi avut la rândul său ocazia să demonstreze dacă garanţia depozitelor până la 100.000 de euro e sau nu e o vorbă în vânt.

În loc de toate acestea, Uniunea obligă Cipru să renege garanţia, provocând astfel un hazard moral care probabil va ruina euro.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *