Ce înseamnă pentru români „Europa cu două viteze”. Războiul mondial de catifea

România este în viteza superioară: tracțiune mică dar accelerație mare. La ce ne folosește asta? Dacă nu ne duce capul, ajută doar să fim azvârliți mai ușor!

Ați auzit desigur expresia „Europa cu două viteze”, când vine vorba de viitorul UE. Dar când e vorba să o și explice, toată lumea se ferește. E simplu de ce: nu le place nici să înjure și nici să fie înjurați.

În termeni foarte omenești, e cam ca o căsătorie de ochii lumii în care fiecare își vede de viața lui. Ca să descriem mecanismul în complexitatea lui, trebuie totuși o explicație mai lungă.

Dacă ne amintim cum funcționează o cutie de viteze, începe să devină mai ușor.

Expresia „cu două viteze” e înșelătoare, din două motive

În primul rând, îți vine să crezi că noi am fi ăia care ne dezvoltăm mai încet, așa că vom fi lăsați în urmă. Nu-i chiar așa. Țările nou-intrate în UE – „viteza a doua” – de fapt se mișcă mai repede, problema lor e că au economii mai slabe și mai vulnerabile. Dimpotrivă, economiile dezvoltate – „viteza întâi” – au creșteri greoaie și nici nu pot spera la mai mult. În schimb, au putere economică mult mai mare și sunt ceva mai stabile pe propriile picioare.

Cam ca în scena asta din Game of Thrones – care știm cum s-a sfârșit (dacă încă nu știți, beware – NSFW)

În al doilea rând, pare că ar fi situația spre care ne îndreptăm. Nu, dimpotrivă, asta e situația de acum, cele două (sau mai multe) viteze există deja. Acum se vorbește de fapt de decuplare, așa încât fiecare grup să meargă în ritmul lui fără să se incomodeze unul pe celălalt.

Cum s-a ajuns aici

Să luăm un exemplu concret, istoric. În vremea când economiile avansate duduiau (asta înseamnă creșteri economice de 3-4% pe an), banii produși se revărsau către cele emergente, unde generau supraîncălzire – creșteri economice de 7-8%, bule financiare și imobiliare. Când aceleași economii avansate au încetinit, bulele din restul Europei s-au spart cu consecințele pe care le știm: Grecia (faliment de stat mascat), Cipru (confiscări de depozite bancare, cozi la bancomate), România (tăieri de salarii, credite neplătite) etc. Până aici e business as usual, fiecare parte ia din situația asta ce îi convine – pentru companiile germane e bine că au unde să găsească mână de lucru mai ieftină, pentru cele românești că au apucat să crească binișor înainte de a cădea.

Lucrurile au început să se schimbe atunci când și economiile puternice au simțit consecințe mai dureroase. Când Grecia nu și-a mai putut plăti aproape jumătate din datorie, cele mai păgubite au fost băncile mari germane și franțuzești. La fel atunci când românii n-au mai putut să-și plătească ratele la bancă. Și oricum și-ar fi făcut calculele, presiunea asta se adaugă la cea de la ele de acasă și le împinge până sub linia de plutire.

Ăsta e motivul pentru care discuțiile de acum nu mai sunt în primul rând politice. Ar fi fost ușor – niște bărbați și femei de stat se așază la o masă și nu se mai ridică până nu ajung la un compromis. Dar când pe masă vine factura delirantă de la un uriaș cu un picior în groapă cum e Deutsche Bank (asta ca să dăm un singur exemplu), nimeni nu mai vrea să fie măcar invitat la negociere.

Primii care au dat semnul abandonării corabiei au fost britanicii, cu votul lor „surprinzător”. Victoria lui Donald Trump a venit ca o paranteză foarte mare, ca să demonstreze că de fapt asta este noua regulă a jocului: gata cu „globalizarea” în forma în care o cunoșteam.

Uite cum se întoarce lumea cu fundul în sus!

De parcă a-avea Europa destule probleme oricum, s-a găsit acum cine să pună paie pe foc! Victoria lui Donald Trump în SUA este semnul unei răsturnări a ordinii mondiale pe care o știusem până acum. America își caută ieșirea dintr-o postură care ar fi dus-o la un faliment inevitabil. Prioritatea numărul unu pentru SUA este acum să aducă înapoi cât mai mulți dintre dolarii risipiți prin lume. A doua prioritate este să-și tranzacționeze cât pot de profitabil influența pe care o au.

Pentru o explicație cu care eu unul sunt în proporție de 75% de acord (mai puțin tentele conspiraționiste, unde nu se poate demonstra nici că da, nici că nu), urmăriți interviul luat de Radu Soviani lui Dorin Ghidiu.

Sunt multe lucruri interesante acolo, dar ca să sintetizăm de dragul de-a putea continua pe un singur fir al discuției: Ne aflăm în plină confruntare globală între globalismul „pervertit”, „imperialist”, care include migrație și colonizare respectiv globalismul „pur”, „multipolar”, care presupune stabilirea unor echilibre regionale: mai puțină migrație a muncii și capitalurilor, mai multă dezvoltare organică.

Care este legătura dintre SUA și Europa?

Când este vorba de relația SUA-Europa, prioritățile corespund întocmai. Prioritatea 1 afectează viteza 1: Germania are teribil de pierdut, de aceea am văzut-o atât de supărată pe Angela Merkel. Prioritatea 2 afectează viteza 2: România, de exemplu, devine o monedă bună pentru târguială, și ăsta este poate unul dintre motivele pentru care vedem vânzoleala politică complet „inexplicabilă” din aceste zile.

Pusă în fața unei facturi uriașe trimisă de landlord-ul Trump, Europa de Vest ajunge în situația să forjeze teribil angrenajul șubred pe care l-a construit. Cu un ochi se uită la beneficiile pe care încă le obține de pe urma extinderii și ar vrea să le păstreze, iar cu celălalt se uită să taie din costuri.

Începând cu factura pentru „repetenți” și continuând cu libera circulație a imigranților și accesul la serviciile sociale. Până și factura la bugetul UE li se pare tuturor prea mare (deși e mai degrabă neglijabilă) – la britanici a fost o miză a referendumului ce minuni ar putea să facă cu banii ăia.

Deci ce înseamnă de acum Europa cu două viteze? „Voi, românii, nu mai stați cu mâna întinsă că nu vă dăm nimic! Ori stați acasă că venim noi dacă avem nevoie de ceva, ori treceți pe la noi doar când vă invităm!”

Ce înseamnă asta detaliat:
– Mai puțini bani în bugetul comun, asta înseamnă să nu mai vină din fondurile europene nici măcar firimiturile care ajungeau până acum.
– Mai puține drepturi pentru cei care vor să muncească și să se stabilească în altă țară. Dacă vrei să stai mai mult de un city-break sau concediu, pregătește-te să vii oricum cu bani de acasă.
– Mai puține oportunități de comerț liber între statele membre. Dacă vrei să vinzi ceva, așteaptă-te la bariere văzute și nevăzute.

Care ar fi rezolvarea?

În vremuri normale, ideea era ca țările mai slabe să își folosească viteza superioară și să mai capete și ceva putere, pentru a se sincroniza cu cele mai puternice. Ce înseamnă asta? Productivitate mai bună, salarii mult mai mari (dar și prețuri ceva mai mari), acumulare de capital. Asta numesc birocrații europeni „convergența reală”, unul dintre cele două criterii majore pentru a trece la euro. Celălalt criteriu este „convergența nominală”, adică un platouaș de indicatori de performanță (datorie, inflație, deficit, dobânzi, curs valutar) pe care o țară trebuie să-i atingă.

România a atins practic convergența nominală (tehnic, îi mai lipsesc încă doi ani de oarecare stabilitate a cursului valutar), însă pe cea reală nu prea. Ar trebui pentru asta ca salariile în euro să se dubleze, automat ar mai crește și prețurile, ar trebui probabil ca euro să mai coste doar 2,5 – 3 lei. Ar trebui ca încă măcar două milioane de oameni să-și găsească de muncă în țară și să aibe buzunarele pline, ca să nu mai plece nici atât de mulți șuți.

Problema este că toată treaba asta durează multe zeci de ani iar lumea nu mai are atâta răbdare, în frunte cu băncile care au ajuns la fundul sacului. Așa că a început vânzoleala.

Sunt unii care își doresc, își propun, se roagă să nu se întâmple. Printre ei – România.

Și sunt alții care pe lângă asta își fac și planurile de rezervă. Printre ei – nu e România.

Cine plătește masa alege muzica!

Articol actualizat după o variantă publicată inițial pe Vice

Citește „Ghici care este cea mai productivă țară din UE”