Riscograma

Întoarcerea PIB-ului rătăcitor

Cât este de fapt potențialul economic al României? Să încercăm un alt fel de calcul!

Cifrele oficiale le știm: 170 de miliarde de euro Produsul Intern Brut anul trecut, cam 8500 de euro pe cap de locuitor, adică o treime din media UE.

Economiile cu prezență internațională substanțială calculează și un alt indicator – Produsul Național Brut, adică ce mai produc companiile naționale și intern și extern.

La noi ăsta ar ieși mai mic decât PIB-ul, dar chiar nu prea contează asta. La nivelul de emigrație pe care îl are România – 3,5 milioane de oameni plecați să muncească în străinătate (adică tot atâția cât numărul angajaților în sectorul privat din țară!) – poate că ar fi mai relevant un altfel de indicator – hai să-i zicem Produsul Etnic Brut.

3,5 milioane de români lucrează în străinătate, pe un salariu mediu care foarte probabil trece bine de 1.000 de euro net pe lună. Asta înseamnă ceva apropiat de salariul minim din țările în care se duc dar dublul salariului mediu din România. Taxarea muncii la nivelul ăsta e undeva pe la o treime (nu 43% ca la noi) iar ponderea muncii în PIB cam jumătate. Deci putem presupune că fiecare contribuie la economia țării unde lucrează cu 12 × 1.000 × 1,5 × 2 = 36.000 de euro. Avem un minimum de 126 de miliarde de euro, contribuție directă la PIB-ul altor țări. Realist, probabil că cifra trece bine de 200 de miliarde, pentru că printre ei sunt și o mulțime de ingineri, medici, programatori, antreprenori.

Și nu doar asta, dar copiii și bătrânii i-au mai lăsat pe acasă, astfel că ponderea populației active acolo este covârșitoare, iar ei contribuie covârșitor la bugetele sociale de acolo.

Bun, și la ce folosește calculul ăsta?

Folosește ca să înțelegem care este potențialul economic al României. De fiecare dată când vreun bezmetic mai spune că românii sunt putori, asistați sociali, că au productivitate mică, că o creștere economică de 5% e prea rapidă, că un salariu minim la un sfert față de media UE o să producă la noi șomaj.

În realitate, potențialul economic este uriaș (și principalul merit tot al apartenenței la UE este!). Motivul pentru care oamenii au plecat este că el nu s-a materializat aici. Sigur că sunt destui, dar totuși o minoritate, care au plecat fie de silă fie pentru oportunități pe care chiar nu le puteau avea la ei în țară. Dar majoritatea au plecat cu lacrimi și regrete, pentru o viață decentă, și s-ar urca mâine în avionul înapoi dacă le-ar da cineva cu 25% mai puțini bani la ei în țară. Sau unii poate chiar cu 50%. La -75% nu prea merge!

Cum ar arăta economia românească în cazul ăsta?

Cifrele sunt o proiecție absolut orientativă, ca să ne facem o idee, dar sunt chiar pentru ziua de azi.

PIB: >300 de miliarde de euro
PIB/capita: >15.000 de euro
Salariul minim net: 500 euro
Salariul mediu net: 1000 de euro
Bugetul asigurărilor sociale: excedentar, la pensii mărite substanțial!
Bugetul de stat: Încasări procentuale similare dar aproape duble în termeni absoluți, din impozite mai decente, deficit zero chiar și după încă 1000Km de autostradă gata.
Prețurile: cu 20-30% mai mari decât acum – între 0% la mâncare / alte mărfuri respectiv 80-100% la servicii. Ați fost prin Vest deci ați văzut foarte clar chestia asta (contabilii îi zic efectul Balassa-Samuelson).

Cine are de suferit? Există câteva categorii de perdanți.

Companiile care au nevoie de muncă ultra-low cost, de exemplu fabricile de cusut nasturi (că ălea de *îmbrăcăminte* pot să plătească salarii europene). O să-i plângem cum i-am plâns și pe Nokia când au plecat în China. S-a văzut apoi de ce a plecat – pentru că era deja cu un picior în groapă – dar Clujul a rămas hub tehnologic și fără ei. Tot aici intră firmele de pază sau curățenie ținute de securiști ieșiți la pensie la 40 de ani și pentru care orice alt model de afaceri s-a dovedit prea complicat, deci falimentar.

Micile businessuri „de familie”, cu unu-doi angajați care muncesc pe nimic pentru ca familia să șadă aibă timp de „manageriat”. Buticuri etc. Prin Vest, în genul ăsta de afaceri proprietarii chiar muncesc (câte trei generații simultan) și chiar nu își permit să plătească vreun angajat. Va trebui să o facă și aici, și va fi o mai bună utilizare a forței de muncă disponibile.

Firmele de „resurse umane”, al căror unic avantaj competitiv vinde din faptul că bat satele la picior ca să găsească oameni FIX pe salariul minim. Ăștia zbiară cel mai tare și din cauza iluzoriilor ajutoare sociale, au ei frustrarea că în lipsa lor și-ar fi încheiat un pic mai bine planurile. Și probabil iau în serios o vorbă care li se aruncă în batjocură : „Decât să vin pe banii ăștia mai bine stau pe ajutor sociale”, asta când nu primesc replica serioasă, calculată economic și rușinoasă pentru orice angajator industrial: „mai bine merg cu vaca”.

În fine, un micuț upper-middle class mai năzuros, care nu-și va mai permite menajeră, bonă, șofer, asistentă, personal trainer și alte mici plăceri de acest tip, pe care diferențialul de venituri îl face deocamdată posibil în țări care se zbat în middle-income trap. (în Europa de Vest e fezabil doar pentru clasele sociale bogate).

„Vaaai, dar oamenii ăștia vor rămâne pe drumuri”, zbiară ei preventiv. Nu, nici vorbă. O să-i plătească cineva cu atât cât merită, că doar e economie de piață, se întâlnește cererea cu oferta, exact cum scrie la manualul de Economi-OanOuOan, nu-i așa băeți? (și doamne!)

Deja asta se întâmplă, de vreme ce pleacă atât de mulți în Vest, se poate întâmpla la fel de bine și aici. Chiar nu mai ține vrăjeala că „la noi productivitatea e mai mică„, uite că acolo aceiași neproductivi au putut fi plătiți de patru ori mai bine. Mai degrabă voi – plătitorii de salarii mici – sunteți ăia neproductivi! Și poate că ar trebui să ieșiți din antreprenoriat, pentru a acoperi deficitul de pe piața forței de muncă. Îhîm, deficitul, îl simțiți nu? Ce vă zice asta despre unde ar trebui să fie salariile, despre „cerere și ofertă” și alte chestii din care ați înțeles voi doar ce v-a convenit?

Sigur că e o discuție separată despre salariul minim în contextul ăsta. Lași lucrurile să se întâmple natural sau le forțezi administrativ?

Păi până acum s-a văzut: salariul minim s-a dublat din 2008 până acum iar numărul locurilor de muncă a crescut totuși cu jumătate de milion (felicitări ZF pentru linia editorială lucidă pe care o țin constant de câțiva ani buni, chiar și dacă îi stânjenește direct pe mulți dintre cei care le plătesc publicitate!).

Știm, „corelația nu înseamnă automat cauzalitate”. Dar când bocitoarele salariului minim profețeau că așa se vor pierde milioane de locuri de muncă, corelația însemna cauzalitate – nu?

Hai atunci să rafinăm conceptul: „Corelația înseamnă cauzalitate atunci când facem prognoze infirmate rușinos de realitate, dar nu mai înseamnă cauzalitate atunci când nu învățăm absolut nimic din chestia asta!”.

Sigur, e greu pentru cei care au doar un ciocan să vadă dintr-odată altceva decât cuie. Dar barem când își dau cu ciocanul peste dește poate mai au o șansă.

Așteptarea fundamental eronată este că economia funcționează după mecanisme predictibile, ca o știință exactă. Or, nu este chiar așa, merge mai degrabă după interacțiuni între elemente atât de complexe încât aceleași inputuri pot să dea output-uri complet diferite în funcție de circumstanțe care scapă complet calculelor. Sau două lucruri care luate separat sunt dăunătoare pot să meargă bine împreună etc. Toată treaba asta nu poate fi prinsă într-o ecuație – sau în fine, ar fi una atât de complexă că n-ai capacitate, nici măcar teoretică – atomi în univers! – să o procesezi sau să o stochezi (cam ca jocul de șah). Îs muult mai utile intuiția, bunul-simț și testul empiric. Dar mai ales învățatul din erori.

Nu există „specialiști”, ăia care se pretind sunt escroci. Lămuritoare este pe bursă noțiunea de „alpha” – e demonstrat pe date că majoritatea managerilor de fond, plătiți cu multe milioane, „reușesc” să scoată randamente mai mici decât media de pe indice. Adică dacă te duci și îți pui banii singur, proporțional pe fiecare acțiune dintr-un indice, e foarte probabil că o să câștigi mai mult decât unul care se presupune că e „expert” și că știe mai bine decât gloata.

În cazul ăsta concret, salariul minim chiar a ajutat, chiar dacă într-un mod complet neintuitiv.

În sistem închis, poate că funcționa ceva mai bine teoria. Doar că nu vin doar banii dinspre UE încoace, pleacă și forța de muncă de aici acolo. Și asta cam strică din start orice fel de calcule.
Teoretic ai piață liberă, cu actori raționali, care își urmăresc interesul cât pot de bine. Ceea ce-i adevărat. Dar în practică: inerții, fricțiuni, blocaje, teoria jocurilor, asimetrie informațională.

Deci dacă vorbești cam cu orice manager obișnuit de companie (cam 80%), o să-ți zică următoarele chestii:

1. Nu găsesc oameni să angajez, ăștia care acceptă ce le dau sunt neserioși, ăia pe care i-aș lua cer nesimțit de mulți bani.
2. Mă cocoșează costurile dar… aici sunt muuuuuuult mai mici decât de unde am venit.
3.

Asta este piața, nu am cum să plătesc în plus.

Paradoxuri grămadă în abordarea asta, deja e greu să mai fi actor rațional oricât te-ai strădui.

Dar punctul 3 este decisiv în „ecuație”. Ca manager ai totuși alt gen de constrângeri decât aia de a urmări interesul angajatorului tău pe termen lung, măcar că nu poți să-i faci bine cu forța.
Deci România este o piață cu salarii încă mici, din inerție. Cum îi explici tu acționarului că altul care a venit acum 5 ani încă își ține angajații pe 1000 de lei și tu nu găsești nici cu 2000? Păi o să creadă că ești putoare și incompetent! E mai simplu și mai sigur să scoți oferta în piață, să angajezi orice să găsește, apoi să spui – „ce vrei șefu’ asta-i situația, aici au salarii mici dar sînt și cam putori, stau pe ajutoare sociale, chiulesc, își dau demisia după două luni. Facem și noi ce putem, da’ uite eu sunt atât de competent că profit tot ți-am adus”.

Faza nasoală e că, în momentul în care comportamentul ăsta se generalizează, oamenii buni încep să emigreze, iar din România au emigrat masiv. Și s-au dus la salarii de 4 ori mai mari. Și au ieșit din forța de muncă de aici. Și ar fi ieșit mai mulți, nu mai puțini, dacă nu erau mărite administrativ salariile minime.

Ei, pe unul d-ăsta, care a plecat că te-ai zgârcit la vremea aia să-i dai 1500 de lei în loc de 1000 acum nu prea mai poți să-l aduci înapoi nici cu 2000. Că el s-a dus la 1000 de euro. Aaa, și e productiv al dracului – ce să vezi! – brusc nu mai e „putoare”. S-a stricat toată jucărica economică aia în care totul merge uns și își găsește echilibrele fine dacă o lași în pace. Aia e la nivelul de complexitate al fizicii de clasa a 6-a – „forța de frecare e neglijabilă, ignorați-o”. Nop, forța de frecare e decisivă pe pământ, pe când „legile economice” funcționează predictibil cel mult în spațiul cosmic.

Nu înseamnă totuși că trebuie ignorate complet!

Mai riguros vorbind, salariul minim este o discuție complicată, riscuri există etc. Din fericire, ea e mai mult teoretică – un „lux teoretic”, ca să parafrazăm un alt soi de „expert”). Pentru că în România el este atât de mult sub potențial încât încă posibilele efecte negative sunt încă prea departe. Exemplu scurt: În Turcia, cu un PIB/cap comparabil cu al României (20% în plus), fără să fie membră efectivă a UE, salariul minim brut este de aproape 500 de euro pe lună. 500 de euro pe lună. 500 de euro pe lună.

Corelația nuuu înseamnă cauzalitate, dar absolut întâmplător economia lor a crescut așa de repede în ultimii 20 de ani că ne-a ajuns din urmă și ne-a depășit.

Când o să ajungă și la noi salariul minim pe la 2000 de lei, poate că va fi vremea să discutăm despre riscurile de a îl mări și mai mult. Doar că economia va arăta cu totul altfel decât o știm acum – nu doar ca proporții ci și structural.

Diferența o face nu doar venitul efectiv ci mai ales venitul disponibil: cu cât rămâne o familie după ce își acoperă cheltuielile esențiale dintr-o lună. În momentul ăsta, pentru majoritatea covârșitoare a populației venitul disponibil nu există. Sau este practic negativ, pentru cei care trebuie să renunțe la lucruri esențiale, să nu mănânce sau să se împrumute până la salariu. În momentul în care pragul ăsta este depășit, viteza de creștere a venitului disponibil este mult mai rapidă decât a venitului efectiv și asta face să apară și să se dezvolte rapid sectoare economice care până atunci aproape că nu existau. Asta este de fapt diferența dintre economiile dezvoltate, printre care vrem și noi să ajungem.

Dar oricum, nu salariul minim este mecanismul principal prin care să ajungi acolo – nici pe departe. Iar miza e mai degrabă creșterea venitului mediu/median, care oricum nu se poate rezolva administrativ. Pentru asta este nevoie de capital, național și străin deopotrivă. Nu neapărat bani – ăștia vin azi ca să plece mâine cu ceva randament, capital – ăsta vine ca să stea pe termen nedefinit.

O parte vine natural și va continua să vină pe măsură ce se dezvoltă piețele de care vorbeam mai sus. Pentru mai mult, este de muncă.

Iar munca începe de la coborâtul cu picioarele pe pământ, și la figurat și la propriu

Printre clișeele azvârlite de fostul ministru de finanțe despre care povesteam în articolul de ieri a fost și ăla cu „evaziunea uriașă din agricultură”. Asta este o chestie bine-înfiptă în mentalul colectiv dar care nu are susținere în realitate aproape deloc. Agricultura mare este bine-fiscalizată, chiar și numai de vreme ce fermierii nu-și pot lua subvențiile de la UE decât în măsura în care își plătesc impozitele la Fisc. Tot aici mai găsești și salarii de două-trei mii de euro la nivel de tractorist, care în industrie ar fi de neconceput pentru același nivel de calificare. Agricultura mică este scutită de taxe sau prinsă în variante simplificate după aceleași formule în care intră toți micii comercianți (nu, țăranul de la piață nu trebuie să dea bon, nici măcar nu i-ar servi cuiva la ceva de vreme ce este scutit de TVA și nu are de ce să țină bilanț de profit/pierdere la PFA). Au mai fost câte unii care făceau „mare-evaziune” cu cereale, dar chiar și aia era relativ mică față de totalul general, iar dacă încă mai există este acolo unde a fost favorizată politic de toate guvernele.

Cui îi servește acest tip de demonizare? Păi poate altor foști miniștri de finanțe, al căror singur merit care i-a dus pe post este că au fost trezorieri de bani ciordiți ai politicienilor. Serios, pare scenariu de lumea a treia, dar chiar așa s-a întâmplat – „hai băi să-l punem pe ăsta acolo, că le știe cu offshore-urile, ce dacă umblă tot timpul tras pe nas”. (Sper să mă dea în judecată și ăsta, înseamnă că se recunoaște în poză!). Ăștia nu prea au făcut „optimizări fiscale” pentru companii agricole, de-aia le e la îndemână să arate cu degetul într-acolo.

În realitate, agricultura poate să devină catalizatorul principal de dezvoltare economică a României. Nu ca „procent din PIB”, obsesia contabililor, ăsta tot pe la 5% va rămâne și nici nu-i nevoie de mai mult, dar ca motor de oportunitate antreprenorială. Este o afacere la îndemână pentru oricine are niște bănuți strânși și mult chef de muncă pe cont propriu (experiența muncind „neproductiv” pentru alții prin Vest a strâns-o deja). Colateral, s-ar dezvolta o mulțime de afaceri: industria alimentară, energia din biomasă, construcțiile, logistica, absolut orice!

Când jumătate din țara asta – zona rurală – va ieși definitiv din sărăcie, asta ar putea să antreneze un cerc virtuos economic care să facă posibile cifrele de mai sus.

Iar costurile pentru bugetul public ar fi chiar mici, uneori aproape de zero. Nu doar în agricultură, în multe alte locuri,dar ăsta este un exemplu cu masă critică mare și relativ ușor de înțeles chiar și pentru politicienii sau „experții” care catadicsesc să mai iasă din birouri și din automatismele de gândire.

Din nou, dincolo de clișeele stupide, e în zona rurală o masă critică uriașă de oameni care nu votează PSD sau o face cu lehamite, doar pentru că alții nici măcar atât nu-i bagă în seamă. S-a văzut asta la alegerile din 2014, când nici Facebook și nici măcar diaspora n-au fost decisive în alegerea lui Klaus Iohannis ci ruralul din toată țara, inclusiv din Giurgiu și Teleorman!

Și de fapt și asta este general-valabil. Alegerile din 2020 le va putea câștiga partidul care vine de acum (fie că este deja la putere fie că se pregătește temeinic din opoziție, chiar și ne-parlamentară) cu un program de dezvoltare ambițios, care să-și propună recuperarea în ritm accelerat a decalajelor de dezvoltare.

Care să vină cu un plan de creștere economică (sau, și mai bine, de creștere a veniturilor) cât mai apropiată de două cifre pe an. Și care să și propună să aducă înapoi cât mai mulți dintre cei 3,5 milioane de români care muncesc afară, cu tot cu PIB-ul rătăcit pe care ei îl produc, fie pe salarii bune fie ca investitori.

Nu cu prostii de genul celor 20.000 de euro à la Geoană, că n-ai de unde scoate atâția bani. Nici cu clișee despre economie înghițite pe nemestecate de „experții” FMI și regurgitate în dispreț către „mahalaua ineptă”, nici cu dat cu fundul de pământ că de ce a crescut economia cu 5%.

Să vină cu un program minuțios care presupune – în primul rând din partea lor – muncă, răspundere, muncă, empatie, muncă, competență, muncă, curaj și multă, multă muncă.


Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou