Riscograma

Țeapa cu pensiile private

Tot din seria trolling judiciar: a treia gașcă de paraziți ai pieței muncii.

Hai să facem un exercițiu mental! Mai știți cum se numește fondul de pensii private obligatorii contribuiți? Sau ați știut vreodată? Și dacă ați știut, sigur nu și-a schimbat numele între timp? S-au nu s-a desființat și v-a vândut altora, așa cum au făcut jumătate din cele care au pornit la drum? Eu unul recunosc că a trebuit să caut cum se numește acum fondul la care m-am înscris. Sper din tot sufletul ca sistemul de pensii private obligatorii să prospere, că am ceva bănuți adunați acolo. Dar, dacă aș putea, mi i-aș retrage mâine! Pentru că balansul dintre costuri, oportunități și riscuri este groaznic de dezavantajos. Iar riscurile potențiale sunt muuult, muuult mai grave decât ne-au fost vândute. Adică e o țeapă, pe care de bună voie n-ar lua-o aproape nimeni! Am mai scris…

…dar să reluăm și să detaliem:

Care este problema

La începutul pensiilor private, când banii intrați în sistem erau încă puțini iar baza de calcul era mică, ni se fluturau pe la nas randamente nepământene. Doar un exemplu orientativ: din 4% randamentul pe titluri de stat, 5% dobânzi bancare și 6% creșteri pe burse, fondurile de pensii reușeau cumva magia să scoată o medii ponderate de 10%. O să vedem mai jos cum.

De când au început să se adune bani serioși acolo, lucrurile au început să scârțâie. De vreo doi ani au apărut luni cu randamente negative. În 2015, principalele două fonduri, NN (fostul ING) și AZT (Allianz Țiriac), care împreună au jumătate din piață, au încheiat anul cu câștiguri sub cele 3% de care e nevoie să acopere comisioanele în cazul participanților proaspăt intrați. Adică, real negative. În 2016, toate fondurile au raportat randamente între 3 și 4%, deci câștiguri reale sub 1% pentru deponenți. Care, pe termen lung, nu prea au unde se duce decât în jos.

De ce se întâmplă asta? Pentru că a venit nota de plată a unui jaf pus la cale în urmă cu un deceniu de ceva contabili inepți de la Banca Mondială și FMI, aceleași instituții care la scurtă vreme aveau să o dea cu oiștea în gard cu tratamentul lor contra crizei financiare și luat de bun de politcieni prea proști sau prea hoți sau prea și una și alta.

Ce este garantat

Banii sunt garantați de stat (deci tot de stat, da?) în limita sumelor contribuite, minus comisioane și fără indexare cu inflația.

Hai să vedem ce înseamnă garanția asta:

Sunt două comisioane. Primul de „contribuție”, 2,5% la încasare, care e oprit direct din suma virată. Al doilea este de „administrare”, de 0,6% pe an, pe TOATĂ suma adunată în cont. Deci dacă contribui 30 de ani, contribuția din primul an va fi taxată de 30 de ori și tot așa!

Concret, dintr-un calcul făcut în excel mi-a ieșit așa: Cineva care contribuie an de an cu aceeași sumă, după 10 ani va avea garantați 94,34% din banii dați, după 20 de ani va avea 91,58%, după 30 de ani va mai avea doar 88,94% iar după 40 de ani doar 86,39%.

Cu 14% mai puțin, aproape cât a vrut Băsescu să taie în 2010!

Inflația? Este de ajuns o inflație de 2% pe an pentru ca la sfârșitul a 30 de ani prețurile să crească cu 81%. Așa se face că, la sfârșitul perioadei, suma garantată va mai valora doar jumătate. Ai strâns 100.000 de euro? Ia înapoi 50.000!

Care sunt riscurile

Teoretic, sistemul de pensii private are o mulțime de mecanisme de protejare la risc: separare între administrator și depozitar să nu poată fugi nimeni cu banii, limite relative de randament ca dacă pierde unul prea mult față de alții să fie dat afară, audituri etc.

Există însă două riscuri în fața cărora fondul de pensii private nu are ce face.

Un risc este cel de colaps financiar generalizat, de genul celui din anii ’30. Dacă se închid toate băncile, orice garanții ajung să valoreze exact cât hârtia pe care au fost scrise. Și iar la mila statului…

Celălalt risc este de hiperinflație. Dacă politica monetară scapă complet de sub control iar dobânzile bancare nu reușesc să țină pasul, bănuții strânși în cont vor mai valora nu jumătate ci jumătate de procent! Din nou, înapoi la stat…

Ăsta este riscul pe care sistemul actual, generațional, îl acoperă mult mai bine. Și dacă vine vreo catastrofă economică, și dacă vine războiul, și dacă banii nu mai valorează nimic, societatea se regrupează și are grijă și de bătrâni. Pe când finanțiștii dispar în ceață.

Poate părea un scenariu catastrofal, improbabil, dar în realitate este destul de frecvent – șansele ca fiecare generație să îl prindă sunt mai mari decât ne place să admitem. În România, s-a întâmplat abia recent, în anii ’90. Am avut și hiperinflație, am avut și falimente bancare. Cine a fost „chibzuit” și și-a strâns niște bănuți la bancă pentru bătrânețe a rămas fără nimic în conturi și a venit tot la pensia de stat.

Pentru administratorii de fonduri, nu este nici un risc. Ei își vor încasa comisioanele și nimeni nu-i va putea trage la răspundere. Dacă vor intra fondurile în colaps (legal, în „faliment” nu pot intra, dar dacă nu-s bani înăuntru e irelevant), ei fie vor avea bani adunați prin insule fie dacă nu vor avea vor veni la pensia de la stat. Pensie mare, că doar au muncit pe bani mulți, ce dacă i-au pierdut pe toți. Nu credeți că ați auzit prea des scuza „nu putea anticipa nimeni că…”? Barem păstrați articolul ăsta undeva, ca în caz de Doamne Ferește să nu mai poată avea nici măcar scuza asta.

Și ce profituri mari au avut ei la început…

Asta a fost cea mai gravă parte a minciunii! Au făcut exact ce acuză statul că face, au sacrificat viitorul de dragul prezentului. Au avut nevoie de randamente mari pentru ca să acopere comisioanele proprii uriașe și ca să anestezieze orice reacție negativă față de condițiile contractuale, care după orice standarde ar fi abuzive!

Până acum, la încasări totale de 6 miliarde de euro s-au adăugat ranadmente de 1,5 miliarde. Cifra este impresionantă la prima vedere, chiar și dacă am scădea din ea inflația ca să ne facem o imagine mai exactă. Însă cifra nu spune nimic despre viitor, ba chiar în cazul ăsta spune lucruri deloc plăcute.

Povestea e lungă și buruienoasă, dar chiar merită știută de mai multă lume.

Fondurile de pensii au intrat în piață în 2008 și au prins câteva luni din boom-ul financiar. Apoi câteva au pierdut niște bănuți pe bursă – nu mulți, dar nu arăta deloc bine în rapoarte. Soluția a găsit-o unul din fonduri, într-o mică inginerie financiară. A negociat la bancă „plata dobânzii în avans”, o schemă care îi permitea să evidențieze profitul mai repede. Toți s-au simțit datori să copieze modelul, ca să nu pară mai fraieri. Apoi s-a dezlănțuit iadul! Băncile au început să liciteze cu „dobânzi promoționale”, în ideea că plătesc acum randamente mai mari pentru puțini clienți dar vor recupera prin volume, atunci când ele vor crește. Ceea ce până la urmă s-a întâmplat.

La vremea respectivă am discutat subiectul, tête-à-tête, cu șeful comisiei de supraveghere de atunci. A confirmat problema, a constatat că legea nu a anticipat scamatoria și a spus că le va „pune în vedere”. Le-o fi pus, nu le-o fi pus, randamentele uriașe au continuat să apară.

O vreme, fondurile de pensii au mai lungit-o pentru că au continuat să beneficieze de conjunctura financiară nefavorabilă. Băncile erau în criză de lichidități, au fost obligate să aducă bani cu chiar și la costuri mari iar depozitele de acest gen sunt considerate foarte sigure în sistem, că nu prea au cum pleca.

Dar după o vreme n-a mai mers nici cu asta. Peste tot, dobânzile s-au apropiat de zero sau au trecut pe minus. Nu mai ai cum scoate bani din piatră seacă, iar dacă vine și nota de plată pentru contractele mai vechi, ajungi să afișezi pierderi.

Felul în care e croită garanția face ca nici măcar profiturile adunate deja să nu fie vreun câștig cert. Dacă vin câțiva ani de pierderi care să le șteargă, asta-i viața, nu ți le-a garantat nimeni niciodată!

Deci, ce fac ei mai exact de banii încasați

Păi pun banii în titluri de stat, la bănci sau pe bursă. Pentru că-s finanțiști foarte talentați, scot atât de mulți bani încât își acoperă și comisioanele și tot aduc profit mai mare decât e în stare omul să facă de capul lui – cam ăsta-i refrenul. Profiturile au venit până acum, dar în principal prin mecanismele descrise mai sus: dobânzi promoționale la bănci și poate ceva mai multe oportunități la cumpărarea de titluri de stat.

Pe bursă… după cum bate vântul! Este demonstrat pe serii lungi de date că pe piața de capital expertiza asta chiar nu poate exista – în cazul fondurilor de investiții din Vest, majoritatea managerilor de fond reușesc cumva să scoată randamente sub media pieței! Deci dacă pui banii pe proporțional pe acțiunile dintr-un indice, cel mai probabil vei scoate mai mult decât un „expert”. Pur și simplu înțelepciunea mulțimii se dovedește, sistematic și demonstrat, superioară.

Diferența este că managerii de fond despre care vorbesc sunt plătiți în principal în funcție de performanță – fie ca procent din beta (profitul efectiv), fie chiar din alpha (partea de profit care depășește media pieței. La pensiile private românești, diferența este nesemnificativă. Un exemplu orientativ: un fond care închide al zecelea an pe zero are de luat comisioane de 20 de milioane de euro: 6 din contribuție, 14 din administrare. Dacă scoate profit de 10%, comisionul lui crește la 21,4 milioane. Dar dacă pierde 10% din pensia depunătorului, fondul tot câștigă 18,6 milioane. Timpul trece, leafa merge!

Gluma proastă cu „competiția”

Competiție a fost cel mult la început, când fondurile de pensii private obligatorii au mobilizat armate de colaboratori să le găsească clienți. Unele s-au descurcat bine și foarte bine, altele mai prost și au ieșit de pe piață. Apoi, gata!

În primul rând, comisioanele sunt toate aliniate la pragul maximal permis de lege. Fiecare fond putea cere mai puțin dacă voia, dar n-a făcut-o.

Când este vorba de noi clienți, cei care abia intră pe piața muncii, există două posibilități. Fie angajatul optează pentru fondul care l-a convins, fie, dacă nu optează, este distribuit aleatoriu. S-a ajuns acum ca mai mult de 99% (!) dintre clienții noi să ajungă la „loterie”. Ca fond, nu trebuie să faci nimic, doar aștepți să-ți trimită statul numele noilor clienți, apoi banii lor.

La început, distribuția aleatorie se făcea proporțional cu cota de piață. Cine a „muncit” mai mult primea mai mult. Apoi, cei mici au obținut modificarea sistemului – repartizarea se face în mod egal. Pentru ei este acum de ajuns să nu facă nimic ca să le crească cota de piață.

Transferuri între fonduri? Sunt de ordinul a câteva zeci pe lună, adică undeva la 0,02% pe an. Adică nimic. Iar dacă vrei să te muți de la un fond la altul în primii doi ani de la aderare – de exemplu pentru că nu ești mulțumit de cum ți-au gestionat banii sau nu mai ai încredere în el – trebuie să plătești o penalizare de 5% din tot ce s-a adunat acolo.

Scuza jenantă: „Românul nu are cultură financiară”

Ba are prea multă. S-au fript de prea multe ori cu falimente bancare, cu devalorizare, cu scheme piramidale, cu „dormi liniștit, FNI lucrează pentru tine”, cu „Azi la CEC un leu depui, mâine el va face…” Știe că nu tot ce rimează e adevărat! Și știe că o schemă de contribuție **obligatorie** către buzunare private al căror singur merit este lobby-ul reușit nu prea are cum să se dovedească în beneficiul lor.

Economisirea și serviciile financiare sunt jos în primul rând pentru că veniturile sunt jos. În al doilea rând, pentru că nu-și permite nimeni să riște aiurea puținii bănuți pe care reușește să-i adune. Și în al treilea rând pentru că finanțiștii n-au făcut nimic să le câștige încrederea, ba dimpotrivă.

„Dar pensia de stat nu va mai exista, pentru că nu va mai avea cine s-o plătească”

Da, este foarte adevărat! La cum arată lucrurile acum, dacă nu se schimbă ceva, ăsta nici măcar nu mai e un simplu risc, este aproape o certitudine. Dar fondurile de pensii private s-au folosit abil de deznodământul ăsta pentru a trage spuza pe turta lor și pentru a vinde iluzia că au o soluție. Nu o au!

Componentele unei economii nu funcționează în abstract. În primul rând, dacă sistemul de stat nu mai are de unde plăti pensiile publice, cu siguranță nu mai are nici resurse să garanteze pensiile private așa cum a promis. În al doilea rând, dezechilibrul demografic care face ca pensia publică să nu mai conteze, o lovește la fel de rău și pe cea privată.

Dacă foarte puțini muncesc și foarte mulți așteaptă să încaseze pentru ce au muncit, nu mai ai de unde obține „dobânzi”. Iar când totuși le obții, ele sunt mâncate de inflație.

Deci pensiile publice și cele private nu merg în direcții diferite, merg în aceeași direcție. Dacă pensia privată va fi bună, atunci va fi și aia publică la fel. Dacă vor fi proaste, vor fi proaste împreună. Pentru cazul ăsta, citește mai bine „cum te pregătești pentru pensie dacă banii nu vor mai valora nimic„.

Există și lucruri corecte „de principiu”

Să ai un Pilon II, bazat pe investiție, chiar și obligatorie, nu este automat rău. Mix-ul dintre muncă și capital poate asigura o structură de venituri mai echilibrate la pensie, în cazul în care apare un dezechilibru major în favoarea oricăreia dintre componente. Dacă sistemul ar fi fost croit pe principii corecte, beneficiile potențiale depășeau riscurile.

Ce înseamnă principii corecte? Înseamnă în primul rând ca administratorii să fie plătiți în funcție de performanțe și doar dacă o obțin, după o grilă de evaluare pe termen lung. Adică la început să riște banii proprii și în caz că se dovedesc incompetenți să rămână cu ei pierduți: skin in the game. Numai că a fost croit pentru câștigurile certe lor pe termen scurt, mediu și lung, fără aproape nici o preocupare față de beneficiul participanților. Minimum necesar ar fi ca sistemul să fie reformat din temelii.

Alt lucru potențial bun dar care nu se întâmplă este că fondurile de pensii sunt aproape singurele care au structura, interesul și potențialul să facă investiții pe termen lung, cu valoare adăugată mare și foarte mare atât pentru ele cât și pentru restul lumii. Cel mai simplu de înțeles exemplu este investiția în împădurire. Cine cumpără un teren cu potențial agricol slab și plantează puieți, 20-30 de ani nu scoate nimic de pe urma lui. Dar la capătul perioadei își scoate banii de câteva ori, lucru echivalent cu un randament anual cert cu două cifre pe an. Aproape nimeni nu-și permite să gândească în orizontul ăsta, fondurile de pensii și-ar permite-o dar nu o fac. Formule s-ar găsi, dar e prea multă osteneală chiar și să le cauți. În condițiile de obligativitate de acum, dacă ar veni măcar un fond să propună o astfel de strategie (iar celelalte nu l-ar urma în scurt timp), eu unul mi-aș muta pensia privată la ei.

Ce urmează

Speranțele ca în viitorul previzibil să mai poată fi obținute randamente de 3%, cât să acopere barem comisioanele, sunt firave. Dacă vine vreo nouă recesiune, pierderile se vor duce de data asta chiar sub nivelul de la care statul trebuie să garanteze. Dacă economia începe să crească susținut, iese oricum în avantaj contribuția la sistemul public, pentru că acolo măcar plătești un procent din salariul de acum ca să primești un procent din salariile la care se va ajunge peste 40 de ani.

Singura certitudine sunt comisioanele, de la 3% doar pe primul an până la 14% întinse pe 40 de ani.

De când s-au înființat, fondurile de pensii au încasat – după un calcul sumar – peste un sfert de miliard de euro din care 80 de milioane doar anul trecut. Anul ăsta, și dacă închid pe pierdere (orice randament mai mic de 3% este pierdere pentru clienți), tot au șanse să plece acasă cu vreo 100 de milioane de euro.

Și vor continua să aibă creștere cu două cifre (peste 10%) an de an, cel puțin un deceniu de acum încolo, doar pe baza creșterii de venituri și a soldului pe care aplică comisioanele. Indiferent dacă în anul ăla fac un miliard de euro profit sau un miliard pierdere.

Banii ca banii, dar pagubele colaterale sunt chiar mai mari!

La pensiile private se duc 5,1% din salariul brut, adică jumătate din CAS aflat în sarcina angajatului. Această sumă este parte din povara fiscală totală pe muncă, unde România este în topul european. Pentru salariul mediu, statul oprește 42,5% din cât plătește angajatorul. În lipsa contribuției obligatorii la pensia privată, taxarea ar scădea dintr-un foc la 38,5%.

Pentru că-i atât de mare, taxarea muncii îi și împinge pe mulți să angajeze fără contract sau cu contract pe doar o parte din sumă. Oamenii ăștia nici nu vor avea pensie, de nici un fel, iar statul ratează să încaseze niște taxe și contribuții. Doar de dragul unui sistem de pensii pe care l-a gândit prost.

Ce se poate face

Politicienilor le-a venit și o să le mai vină ideea să îl „naționalizeze” – adică să le ia banii înapoi și să-i ducă la buget. Polonezii și ungurii au făcut-o deja. Poate că nu asta este totuși soluția – nu e nici moral, nici util. La stat, banii s-ar toca într-un fel sau altul cât ai zice pește.

E în regulă ca banii să rămână acolo unde sunt acum, la „fondurile de pensii private”. Cu o singură diferență: nu „obligatorii”! Cine vrea, să-i lase. Cine nu, să nu-i mai vireze. Cine vrea să contribuie pentru prima dată, să fie lămurit de ce ar fi bine să o facă!

Dacă o face Parlamentul ar fi minunat. Dacă nu, e posibil să existe o șansă bună și la Curtea Constituțională, care a mai respins o dată tăierea pensiilor cu 15% (chiar dacă acum modalitatea este mai complicată și împinsă în viitor).

Eu unul m-aș duce imediat să îi scot. Și ar trebui să vină cu o ofertă mult mai bună decât asta de acum ca să mă convingă. Cam ca ălea cu care vin operatorii de telefonie mobilă când îi anunți că vrei să pleci – când dintr-odată sunt posibile și prețuri la jumătate și minute nelimitate.

Până atunci, se pare că și-au găsit proștii perfecți!

Hai să vedem mai bine cum să te pregătești pentru pensie în caz că banii nu vor mai valora nimic

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou